CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Cronici >  





Ileana-Cornelia Neaga - “Impresii alandala”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pe poeta Ileana-Cornelia Neaga o cunosc de mai mult timp, din spaţiul virtual, care mi-a adus în cale atâtea nume de scriitori români contemporani, consacraţi sau bătând la porţile afirmării, şi unde s-au legat atâtea prietenii frumoase. Pe atunci, nu ştiam că este “fiică a satului Crişan, ce poartă numele unuia dintre eroii neamului românesc” (după cum afirmă scriitoarea Maria Toma Damşa), sat situat în partea nordică a judeţului Hunedoara. Nu ştiam nici că locuieşte mai mult în Italia, deşi o bună parte din viaţă şi-a petrecut-o la Brad, nu departe de oraşul în care locuiesc. Ştiam doar că este o împătimită a versului popular şi a tradiţiilor, precum şi o mare iubitoare a scrisului “în grai” (“graiul crişean”, în special), a cărui origine se pierde în negura timpului şi pe care încearcă să îl păstreze viu, neîntinat, în sufletul şi cugetul generaţiilor actuale, prin intermediul poeziilor sale, de un farmec şi o prospeţime aparte.  
 
Paşii în lumea reală ni s-au întâlnit mult mai târziu, în primăvara anului 2017, de Ziua Internaţională a Poeziei, ocazie cu care am schimbat volume personale şi ne-am mărturisit aprecierea reciprocă. În aceste vremuri tulburi, în care mulţi îşi reneagă obârşia, ruşinându-se că au rădăcinile la sat, Cornelia Neaga se mândreşte cu locurile natale şi cu faptul că provine din mediul rural: “Asta sunt eu, asta mi-e bogăţia sufletească… şi mândria de a mă naşte şi a trăi într-un colţ de rai, satul meu, printre oameni la fel ca mine, ce cunosc valoarea veşniciei de la ţară”.  
 
Volumul Impresii alandala – în rânduri şchioape (Editura PIM, Iaşi, 2017), dedicat fiicei sale Cecilia, este o “răbufnire de moment”, “un foc de artificii”, după cum însăşi autoarea afirmă, scris “fără cuvinte pompoase”, ci “simple” şi curate, inspirate din diferite perioade ale vieţii. Poeziile nu respectă o regulă anume a versificaţiei, dar acest neajuns este suplinit de originalitatea şi bogăţia spirituală sau emoţională a versurilor, atinse, la “nevoie”, de o tuşă fină de umor: “Rânduri scurte/ versuri albe/ alandala/ fără ritm, fără măsură/ dar cu priză/ şi la modă-n bătătură” (Versuri albe).  
 
Poeta continuă “joaca”, autopersiflându-şi fără menajamente creaţiile: “Duduie sub copita cuvântului/ strofa nărăvaşă/ sfişcuită din când în când/ de o metaforă ce se lipeşte/ ca nuca în perete”, greşeală “taxată” fără tact de “un neavenit/ cu pretenţii de critic literar”, ce “taie-n carne crudă” versurile “Potcovite/ cu rime desperecheate” (Murg nărăvaş). Reacţia “victimei” după “Cuvântul greu”, ce “cade din nou ca o ghilotină”, este una imprevizibilă, de refugiu şi mai adânc în lumea scrisului, dar în niciun caz de renunţare: “Condeiul umilinţei/ se îndoaie pentru o clipă,/ cu ultimele puteri/ o ia la trap,/ împroşcând cu copitele/…/ poezii nervoase”.  
 
Tot într-un mod satiric este descris “duelul” dintre poezia populară şi cea în vers alb, prima devenind invidioasă că nu este lăsată să se “afirme”: “Şi-a azvârlit opinca roasă/ poezia populară./ Ţopăind cu talpa groasă/ şi tare invidioasă/ pe sora în versuri albe”. După ce “Ingenuă se revoltă” şi “iese-n lume demonstrând/…/ c-o pancartă/ scrisă-n grai”, este luată “la paişpe metri” fiindcă nu “îşi cunoaşte locul”, aşa că “Şchiopătând/ merge-nainte/…/ cu speranţa ca poemul/ să-i aducă-n dar…/ conduraşul de mătase” (Cenuşăreasa).  
 
Umorul Corneliei poate fi gustat şi în poezia Pictură abstractă, unde ea descrie, plină de şarm, o pictură “modernă”, ce lasă loc de interpretări şi pe care ea se străduieşte să o înţeleagă: “Un triunghi mic a furat/ roşul macului/ …o pată mică… cred că s-a rătăcit/ nu departe, talpa fierului de călcat/ s-a-nvineţit de furie./ Încă o linie şi două bile negre ca noaptea,/ o stea stilizată şi o pată verde…/ răsucindu-mi gâtul, privind din jos în sus/ parcă, parcă… văd un cioc galben/ sau o mutră prinsă de icter?”. Concluzia este, desigur, una (la fel de) amuzantă: “Şi totuşi…/ am rămas plăcut impresionată”.  
 
Pe acelaşi ton, autoarea surprinde câteva din superstiţiile oamenilor simpli de la ţară (în special), pentru care şi o gâză întâlnită în cale poate avea multiple semnificaţii: “Flutur galben/ şi miel alb/ vreau în cale să-ntâlnesc/ bine/ mie ca să-mi meargă/…/ …port izmana pe dos/ nu cumva să mă deoache/ uitătura vreunui prost./ Nu vreau nici să-mi taie drumul/ mâţa neagră/ şi-nvârt bumbul în cărare/ de-mi răsare-un popă/ care/ nimic bun/ nu-mi prevesteşte/…/ …de-i vineri/ şi e-n 13/ deziluzia mă pândeşte” (Superstiţii).  
 
Chiar dacă pare o femeie puternică şi plină de optimism, poeta nu se sfieşte să-şi recunoască temerile ce o macină, la cumpăna dintre ani, când orice pas înainte reprezintă, de fapt, o apropiere tot mai mare de eternitate: “Ca-ntr-o menghină/ mă strânge/ teama/…/ …mă-nfăşură/ în chingile de oţel” (Temeri). O plimbare prin natură, care ar fi trebuit să fie plăcută şi reconfortantă, se transformă într-o “listă de griji”, resimţită acut: “Tălpile se afundă/ în otava înrourată, rece/ percepând senzaţii/ contrastante, viitoare:/ artrită, artroză, reumatism,/ cuvinte ce-mi străfulgeră/ materia cenuşie./ S-a dus naibii toată poezia răsăritului/ alergând prin iarba verde de acasă!” (Senzaţii).  
 
Cu toate acestea, Cornelia rămâne o luptătoare; ea nu abandonează lupta, chiar dacă semnele de mai bine sunt firave: “o speranţă/ galbenă şi pirpirie/ s-a iţit dintre ruine”. Nădejdea înflorită într-un colţ de suflet creşte (doar) cu multă răbdare şi încredere în forţele proprii şi în Cel de Sus: “Zi de zi prinde putere/ se întramă şi-nverzeşte/ udată şi de credinţă/…/ Strânge din dinţi în tăcere/ când se mai şi poticneşte/ şi-o ustură julitura/ dar pe loc firea-ntăreşte” (Oaza).  
 
Pătrunzând cu sfială În casa Domnului, unde “Împăcarea şi pacea/ au găsit sălaş bun”, poeta admiră icoanele de lemn “scorojite, crăpate/ pictate/ de vreun iconar/ ce a tocit opinca/ suind cărarea” spre locul de rugăciune. Ea observă cum, printre cei prezenţi, “puţini la număr/…/ un strănepot de-al pictorului/ îşi face o cruce/ grăbit”. “Am picioarele înfipte/ în lutul credinţei sfinte”, dar “Spiritul mi-e încă liber/ visurile n-au barieră/ zburdă după cum mi-e firea”, ne mărturiseşte ea, într-un exces de sinceritate, în poezia Spirit liber.  
 
Autoarea, pe care frica de Dumnezeu a făcut-o mai puternică, rămâne o persoană modestă, ce scrie, nu pentru glorie sau din vreun (alt) imbold pragmatic, ci pentru a-şi exterioriza trăirile şi a oferi, din rodul imaginaţiei sale poetice, un “balsam pentru inimi” prietenilor şi tuturor celor care îşi deschid casa sufletului, să o primească (Mâini întinse).  
 
Poezia Apă de ploaie descrie plastic felul direct de a fi al poetei crişănene, adeptă a zicalei “Ce-i în guşă, şi-n căpuşă!”, care consideră că sinceritatea este cel mai bun lucru de oferit semenilor, în pofida consecinţelor: “Spun ce cred la repezeală/…/ adevăruri dezbrăcate/ de pompoane şi cordoane/…/ Dar se pare/ nu cad bine./…/ Doar gogoşile umflate/ şi pudrate/ pică bine/ la stomacurile fine”, ce “se-mbată/ …cu apa/ …care curge şiroaie/ de la ploaie”.  
 
În timp ce încearcă să se redescopere/regăsească (“Cine sunt eu?/ Doar o frunză/ ce se zbate” – Zbor astral), autoarea “se leagănă în visuri albe” şi “face planuri… măreţe” (Visul meu), conştientizând că “Ochii râd, inima plânge” “pe a vieţii scenă vie” (Rol). “Eu/ bobul de nisip/ năuc, sfrijit/ mă scurg printre boabele/ colţuroase de granit“ (Bob năuc), “amintindu-mi/ că sunt călător/ prin lume” (Balanţa), mai spune poeta, meditând cu nostalgie la problemele existenţiale ale vieţii, care-i tulbură liniştea.  
 
În opinia Corneliei, Vama este, uneori, “Frontiera ce desparte/ două stări/ conflictuale”, ce pot fi “vindecate” doar colindând “Câmpuri de iubire/…/ sărutate de razele soarelui” şi “stropite de şoaptele răsăritului” (Câmpuri). Pentru ea, viaţa a fost “un drum plin cu hârtoape” şi o fugă “fără oprire” “dup-o căruţă/ ce nu m-a aşteptat vreodat’”. Acum, la moment de bilanţ, viitorul nu pare prea încurajator: “am înfruntat sabia sorţii/…/ şi mi-am bătucit genunchii./ Cea căruţă dus-o fost/ cât erau roţile bune/ dar apoi a-ncetinit/ când obedele-au sărit/ şi rău s-a hodorogit./…/ Vă spun drept/ Am obosit”, ultimul vers dând şi titlul poeziei.  
 
Sentimentul trecerii grăbite a timpului (“prea iute se-nvârteşte/ şi scrâşneşte/ roata vieţii”) accentuează starea generală de melancolie, ce străbate versurile ca un pumnal. “Roata scârţâie/ chiar de-i unsă/ şi obada-i putrezită” şi nimeni nu scapă de iureşul ei, deoarece, “chiar de-i pătrată/ Tot se va-nvârti odată” (Roata).  
 
Într-un inedit Hăţiş de gânduri, autoarea împleteşte imagini sau culori din natură cu stări lăuntrice, pozitive sau negative, inerente fiinţei umane: “Atâta verdeaţă/ ochii mi-a-nverzit/…/ Albastrul din stele/ mi-a albăstrit cugetul,/…/ Violetul amurgului/ mi-a înveninat inima/ scuipând/ atâta răutate/ că invidia a îngălbenit,/ colindând nestingherită/ pe cărările poetului”.  
 
Planând între propriile incertitudini şi întrebările izvorâte din acestea, Cornelia Neaga simte “în străfunduri de grote ale sufletului/ răni ce încă supură”, trezite de “Gânduri…/ alipite-n grabă”, care “Împreună au alcătuit/ scut de nepătruns/ pietrificând/ învelişul fraged al eului”. Ultima întrebare, deşi pare adresată cititorului, este mai degrabă adresată sieşi: “Credeţi că am inimă de piatră?”, ca o încercare de a se asigura, probabil, că greutăţile vieţii nu au metamorfozat-o în ceva aparent viu, dar mort/pustiu pe dinăuntru (Întrebare).  
 
Dacă “Simţi/ că ceriul se prăvale”, e semn că se apropie zile negre şi trebuie să iei măsuri, fiindcă “Te doare/ că-ţi plâng de milă” alţii. Nu-ţi rămâne decât să “Strângi din pleoape şi (să) striveşti/ lacrima ce-i jar/ şi frige”; atunci “te închizi în negre-abisuri/ şi tragi uşa după tine,/ te prefaci/ că ţi-e mai bine” (Negre-abisuri), experienţă pe care autoarea pare să o fi încercat de multe ori, de-a lungul vieţii.  
 
Atunci când Maldăr de sentimente/ strivite/ pe diguri de frământări/ au ruginit/ precum frunzele în Brumărel/ aşteptând vremuri mai bune”, nu poţi decât să rămâi cu “un gust amar/ a lehamite”. Această stare se extinde îngrijorător şi ajungi să asişti neputincios la “spectacolul” morbid dat de “Inimi, sloiuri îngheţate,/ suflete pierdute-n beznă/…/ smulgând/ de la sân de mame/ muguri fragezi/ şi vlăstare/ fără vină” (Minţi bolnave). “Fiara-şarpe” cu chip de om, strecurată printre semenii noştri, este o realitate crudă, pe care poeta o “înfierează” pe măsură.  
 
Poezia Mâinile tale este scrisă în formă adresată, autoarea dedicând versuri pline de gingăşie mamei, fiinţa cea mai scumpă de pe lume: “Mâinile tale/ Căuş de mângâieri/ pe fruntea mea îngândurată/…// petale de crini/ ştergându-mi lacrima amară/…// aripi de libelulă/ rugi înălţând cu pioşenie/…// cerşind îndurare/ pentru păcate neştiute…”. Amintirea mamei, ca un înger păzitor, sau a altor persoane dragi care i-au marcat copilăria, se decupează şi din poezia Seri de iarnă: “Mama ne cântă/…/ iar o gutuie-i/ lună-n fereastră!”; “Umbrele joacă/ Bunu’ le-nvie”; “Buna se roagă/ cu voce joasă/ o veche Biblie/ în mâini strângând”.  
 
Imagini din copilăria fericită şi lipsită de griji revin constant în cugetul poetei, reînviate de un dor imposibil de stins: “Moşul sania urneşte/ Spre tărâmul de poveste/…/ Nu vrea să dezamăgească/ vreun pici mic şi-obrăznicuţ/ ce cu ochii plini de lacrimi/ cine şti’ ce i-a cerut!” (Moşu-i bun).  
 
Nu este neglijată iubirea, o altă temă a volumului. Dragostea pentru partener primeşte, în cazul Corneliei Neaga, o cămaşă de sărbătoare, acoperită pe alocuri cu petice: “Mă ascund/ după cuvinte/ că o fi şi c-o păţi/ mă răsuci şi mă-nvârtesc”, comunicarea cu acesta lovindu-se, uneori, de un zid gros de tăcere (“când tu îţi fereşti privirea/ şi-o fixezi sus în tavan/…/ deloc nu mă ajuţi/…/ şi… / renunţ” – Ăăăăă, îîîîî).  
 
În poezia Joi, scena singurătăţii în doi continuă, autoarea făcând haz de necaz sau uzând de un strop de ironie fină, pentru a-şi alina suferinţa: “Citeam undeva/ că fericirea vine joi!/…/ când… lângă zăvoi/ îi târg de boi./ Nu vine luni, nu vine marţi,/ că suntem nişte ingraţi!/.../ ce vină are ea.../ dacă noi.../ nu am zărit-o, nu am simţit-o/…/ nu am avut ochi pentru ea“ şi, aşa cum era de aşteptat, „ne-a scăpat printre degete“? Încrederea în omul iubit pare să se spulbere definitiv la influenţa nefastă a “gurilor rele”, lăsându-i un gust sălciu: “o şoaptă/ îmi străpunge/ nesătulă/ toată-ncrederea în tine./…/ sentimente arse-n mine/ se transformă/ în tăciune” (Şoaptă).  
 
Schimbând puţin (mai mult) “macazul”, trecem la floarea-de-colţ, “mireasa solitară/ crescută pe vârf de ştei/…/ şi-mbăiată/ doar de roua dimineţii”, despre care autoarea nu are decât cuvinte de laudă: “Al tău nume-l fredonează/ adierile de vânt,/ rătăcite printre cetini” (Floare-de-colţ). Tot Din lumea florilor se desprinde şi “Regina nopţii”, care “trage cu ochiul la cornul de lună/ ispitindu-l cu mireasma ameţitoare”, iar “Floarea-soarelui/ îndrăgostită de astrul zilei/ suferă de spondiloză cervicală”. Sânzienele, “flori mărunte/ înflorite în ajun de sărbătoare/…/ împletite în cununi/ …cu dor/ în cânt de cuci/ şi în şoate descântate/ pentru leac/ de dragoste” (Flori mărunte), nu sunt nici ele uitate.  
 
Apropierea de natură şi talentul de a transpune în imagini inedite fapte obişnuite de viaţă, purtând amprenta fanteziei autoarei, se pot regăsi (şi) în poezia Toamna-i cu pricină: “Negre porumbele/ galbene gutui/ în coş de nuiele/ Toamnă, tu le pui!/…/ Se jură o barză/ ce cuibul îl lasă:/ - Zău, în primăvară/ fac cale întoarsă!/…/ ciobanul îi mangă/ doar nu-i prima oară/…/ Şi de toate astea/ cine îi de vină?/ Toamna se ascunde/ că-i cătăm pricină!”.  
 
Cu toate că se află, în cea mai mare parte a timpului, departe de ţară (sau poate tocmai de aceea), Cornelia nu rămâne indiferentă la situaţia grea a românilor de aici şi se frământă pentru soarta lor: “Eşarfa nepăsării/ în culorile stindardului românesc/ flutură fleşcăită/ sub ploaia indiferenţei./ Îi pasă cuiva?” (Eşarfa nepăsării). Dorul sec, “strâns într-o şoaptă”, o macină necontenit, dar cu toate acestea, ea merge mai departe, spre ţelul propus, ştiind că se poate întoarce oricând cu bucurie la vatra de unde a plecat şi care o aşteaptă credincioasă.  
 
Citind versurile Corneliei Neaga, ai impresia că ai păşit pe o poartă prin timp, ce te-a teleportat într-o lume de altădată, încununată de simplitate, dar fascinantă, totodată: lumea strămoşilor noştri, pe care nu i-am cunoscut, dar al căror sânge ne curge în vene.  
 
Socotind după “avalanşa” de volume publicate într-un timp relativ scurt, înţelegi un lucru important: faptul că autoarea nu scrie doar pentru a-şi umple timpul liber de după pensionare, ci pentru că în ea a “mocnit”, ani de-a rândul, un fluviu de slove, care a aşteptat momentul prielnic să ţâşnească la suprafaţă. Poeziile sale sunt inspirate din viaţa de zi cu zi, utilizând cuvinte obişnuite, dar pline de semnificaţii, şi regionalisme tipice locului de baştină. Chiar şi fără artificiile versificaţiei moderne, acestea ajung acolo unde trebuie, adică în sipetul inimii cititorului, “prietenul apropiat” al Corneliei, lăsându-şi roadele pe câmpia sufletului…  
 
Camelia Ardelean  
 
(Deva, 2 noiembrie 2018)  
 
Referinţă Bibliografică:
Ileana-Cornelia Neaga - “Impresii alandala” / Camelia Ardelean : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2898, Anul VIII, 07 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Camelia Ardelean : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Camelia Ardelean
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!