Trăim în mijlocul unei jungle! Corect?...  

- Corect! Şi; ce facem!?... Cum gestionăm situaţia? Păi iată ce facem:  

- Ne delimităm spaţiul astfel încât să ne simţim relativ protejaţi; uneori acesta devenind aşa de strâmt încât distanta de a putea privi se îngustează şi vizionăm doar contururi neclare ale unor imagini care nu ne pot transmite nici măcar o senzaţie... de orice fel ar putea fi ea... Devine aşa de mare înghesuiala încât nu mai rămâne spaţiu nici de o atingere, ori de o mângâiere; fie ea şi una întâmplată din eroare!  

Dar se pare că nu ne este suficientă această " protecţie"! Şi atunci ne gândim că; poate ar fi nevoie să punem căluş buzelor, pentru a ne amuţi din murmurul strigătului durerilor acute, vii; ce ne însângerează trupul, ce ne disecă sufletul şi'l rupe fâşii, fâşii subţiri, în fragmente de inutilitate!...  

Devenim aşa de izolaţi încăt nu mai putem fi nici măcar noi cu noi, devenim una cu frica ce ne ameninţă cu dezintegrarea!  

Dar; este oare în regulă să ne restrângem aşa de mult înconjurul?! Să rămânem singuri, atâta de siguri, încât să ne ţiuie urechile a tristeţe!? ...  

- Da... e mai sigur aşa! Nu ne poate face nimeni rău şi nimic nu ne va atinge!  

Ne inchidem urechile, ne aţipim văzul şi ne încuiem în carapacea inponderabilităţii...( aud murmurul gândurilor unui vecin de " suferinţă".  

Oare!?... Chiar e fiesc să ne izolam de orice fiindcă ne temem... şi aşa; înfofoliţi în frici, straturi, straturi sufocante ne simţim mai bine!?  

Interesant! - Şi nemaiavând unde să expandăm din temeri... ce vom face cu ele? Vom ajunge să ne temem de noi înşine!?  

Şi unde ne vom mai ascunde atunci!? Cine ne va apăra de noi!?  

Atâtea întrebări retorice'mi traversează mintea asta care a devenit în câteva secunde inutilă, aşa de inutilă încât aş putea să'mi croşetez un fular din sinapsele ei adormite; să'mi reţină din frigul îngheţului în care poate mă voi scălda, sau poate că... nu! Nici nu ştiu! Mă repet spunându'mi mie, doar mie, fiindcă oricum nu interesează pe nimeni: " Mi'e foarte frig şi mi'e târziu!..."  

- Vezi, vezi, ar fi trebuit să procedezi asemeni nouă; să te "protejezi"! îmi spune iar " vecinul" aşteptandu'şi plictisit " toate sfârşiturile", în cuşca lui poleită de ceţurile dense ale ignoranţei... şi îşi dezbracă un prezervativ oferindu'mi'l... Doamne... ce nebunie!  

Oripilată; mă desprind cu greu de grămada aceea de coconi, convinsă că acolo nu se vor naşte nicicând fluturi!  

Din întunecarea cerului decupez un nor, în speranta că mă va odihni în "griul "lui, până ce'mi voi redobândi puterile!  

Închid ploapele îngreunate de lacrimile neputinţei şi aştept o rază de senin ce parcă o simt mângâindu'mi plânsul!? ... dar nu... era doar o părere a dorinţei de'o atare atingere!  

Mă caut prin buzunare; în speranţa de'a găsi o grămăjoară de răbdare; să'mi ţină de urât!... Pipăi petecul lipsă, rupt de ciocul unei zburătoare când şi'a luat porţia de grăunţe din spicul încrederii ce'l aveam prin buzunare!  

Offf!...Ce şanse mai sunt de înseninare!?...  

Pot doar să'mi trezesc din lumină, răsărindu'mi propriul meu soare!...  

P.S.  

Viaţa ne devine tot mai lipsită de viaţă, de sens; simţirile se estompează, fericirile dispar, speranţele, şi ele, se împrăştie în mocirla de nelinişti, frici, ezitări, îndoieli... Lacrimi ce coboară din preaplinul inimii se omogenizează în sângele bietului suflet suferind şi îmbogăţesc noroiul, împotmolindu'ne paşii... Cu ultimele puteri ne opintim neclintirea pentru a rămâne înţepeniţi în nemişcare; aşteptând să se termine timpul ce ne mai este!...  

Şi stăm aşa, stane de piatră,.. .uneori ani, zeci de ani, zile sau poate doar secunde... atâta cât ne mai este "dat"!... Nici nu ne mai amintim care a fost ultima noastră fericire sau dacă măcar a existat!  

Oare nu am putea mai bine să utilizăm cea din urmă particulă de energie pentru a ne întinde aripile către zbor!? Un zbor frumos, care să ne distanţeze de mlaştina inutilităţii!?  

Oare nu am putea să petrecem timpul ce ne rămâne de "trăit"( ani, zile, secunde)... trăind!?! Trăind cu adevărat... frumos, eliberator!?  

Să aducem pe chip zâmbetul fermecător al unui suflet fericit?! Să ne bucurăm, să râdem, să iubim, să dăruim, să sperăm, sa fim fericiţi şi încrezători, deschişi, frumoşi!  

Am putea face asta ...nu!?  

Eu ştiu căci am descălecat acel "nor"... pentru a continua al luminii zbor!  

Acolo am poposit doar cât să mă odihnesc, că de' ... uneori mai şi obosesc!  

Gând bun, dragii mei!