Îmi dă ghes sufletul să răspund unui confrate în ale împletitului de vorbe (mă usucă de drag această expresie ce-i aparţine lui Ilie Micolov care a zis despre mine că sunt „împletitor de vorbe”) pe uriaşa câmpie a scriiturii prezente româneşti în care oricine crede că a descoperit forma ce creează fond...!
Mai sus numitul scrie poezie, atât de multă încât de-ar putea fi transgresată hârtia într-un proces inversabil, cea consumată pentru poeziile sale ar reda verdeaţă hărţii patriei pe un vast teren despădurit!
Eu nu am preocuparea de a-mi zidi cuvintele după schemele versificării şi, nescriind poezie, omul acesta mi se crede nu numai superior ci şi mentor! De aceea îi propun, la rându-mi, următorul exerciţiu: să asambleze cioburile propriilor versuri, să alcătuiască astfel propoziţii şi fraze şi să vedem dacă se naşte din aceasta mai mult decât absurditatea literară, dacă mai are cum scoate din nonsens, ilogic şi penibil ceea ce rezultă din construcţia aceasta, dacă înţelege cineva ceva citind din capăt în capăt, de sus în jos, de jos în sus prin pestriţa producţie de bizarerii...! Părăsind această bază de judecată a valorii – pe care poeţii sunt sigur că o combat, dar să ştie aceştia că eu mă refer la poezii de tipul „danga-langa” –, să extimăm aproximativ faptul că, prefăcând poeziile sale în proză, imensa-i zisă capodoperă s-ar micşora de o sută de ori, căci filele n-ar mai fi mai mult albe decât înegrite pe rânduri continuate.
Dar, cum se cuvine în cazul unui om liniştit şi cumsecade, îmi iau măsuri de precauţie şi mă rezum la faptele mele, căci, doar în ce le priveşte am singura răspundere şi dreptul de a le apăra. Eu m-am gândit că dacă aş desface în porţiuni de propoziţii textele mele şi le-aş stivui unele sub altele, Doamne, ce de-a poezii s-ar ivi, gata făcute, doar că n-avusesem interesul să le dau atare formă. Cred că, spre deosebire de poezia detractorului meu, forţată în arhitectura prozei şi având ca finalitate nimicul nearmonic decât cu nimicul, preschimbarea prozei mele în poezie ar avea logică, fond, armonie... şi-ar păstra sensul, doar că prin condiţia noii forme, ochii ar face efortul în plus al coborârii mai dese şi mai scurte de la un rând la altul pe o asfel de carte cu alb predominant şi goluri abundente... Fireşte că aş aduna şi eu, în acest fel, vreun vagon de cărţi publicate, căci din una aş lucra o sută şi aş hrăni o editură cu încă o zonă de verdeaţă patrimonială...!
Nu vreau să supăr pe nimeni, poezia e poezie, proza proză...! Ce spun eu acum se adresează unuia anume, care nu scrie nici poezie pură, nici proză pură, iar o combinare a uneia cu cealaltă nu aduce nicio îmbunătăţire, după cum nici transformarea inversă a lor nu salvează rostul de a scrie contra nevoii de a se lăsa păgubaş. În acest fel i-am dat şi replică la laudele sale cu troianul de cărţi publicate. E important ca forma să creeze fond, nu carusel de cuvinte alandala, vraişte, harababură..., dacă nu ştie aşa ceva, să nu se îmbete cu ipoteza că are habar de ce e aceea o poezie...!
Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com); (foto: http://blog.quizzle.com)
