Frumusețea e umanul umanului. Un om dezagreabil lăuntric, într-atât de urât încât şi numai dacă trădează o singură firimitură din caracterul său manifestă un gest de oprimare faţă de dreptul la fericire al celui de alături, ce-ar mai avea bun de făcut decât să se lase uitat cât mai curând?!  

Dar un om frumos ca un acoperământ peste ochi, dacă într-o zi ar pleca prea departe de amintire, timpul ar fi numai jilav de lacrimi!  

M-am despărţit de colega mea frumoasă încât lângă gingăşia ei doar vestea primăverii mai iveşte dorul, Mariana Beatrice Codău, pe când începea să se frângă cerul de cobalt pur al copilăriei sub primele răspunsuri la mirări, pe o doină de fluier de cireş dulce, şi-am reîntâlnit-o doar într-o fotografie recentă, azi, când cântă un cuc, palid c-a trecut vara şi nu are zăbavă să mai aştepte pe cumpăna fântânii…! Să fi trecut de atunci ani mulţi câţi lupi fură iubiri şi câte viori le dau înapoi, dar Mariana e tot frumoasă!  

N-am fost demult atent cum îi erau sprâncenele şi azi, în fotografie nu le găsesc de rama groasă a ochelarului, dar în rest totu-i neschimbat pe chipul ei, doar că zâmbetul şi-a făcut două cărări în colţurile gurii, iar pe obraji, când trecea tristeţea era umedă şi i-a diluat culoarea pietrelor de mărgăritar!  

Nu mai ţin minte cât trecea de statul unui crin, pe vărfurile picioarelor desculţe, dar o revăd în fotografie urcată pe vârfurile anilor, la fel de înaltă. Abia-i zăresc talia de atunci, lunecând printr-un inel, azi o revăd în fotografie dedesubtul unor haine groase (stă într-o zăpadă peste ghete) şi nu-mi dau seama cu cât ar trebui să prefacă un croitor bătrân aceste haine ca să nu-i fi stat largi Marianei de altădată.  

Nu mai aud bine glăsuirea vorbei ei căci atâţia ani au năpădit urechea mea cu vuietul lumii prin care nici nu mai ştiu când am trecut, dar reverberează un foşnet nişte fluturi arămiţi în asfinţit şi ştiu că lui îi semăna vocea Marianei!  

E ea, tot ea, doar că nu elevă de nota zece la română, profesoară acum, de limba şi literatura română. S-a întors acasă la părinţii ei, în Botoşani.  

Castanii din Buhuşi, de sub care am văzut căzând stele au azi muşchi groşi pe trunchiuri. Au îmbătrânit şi de adunarea anilor şi de ţipătul lor, parcă-s vraci cu ciori! De când erau copaci tineri cu porumbei, că aproape-i cosea vântul n-am mai întâlnit-o pe Mariana Beatrice Codău, dar frumuseţea ei nu trebuie să o caut undeva, zboară prin ochii amintirilor mele şi mi le înseninează…!  

Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)