Tăcut mister, într-un adânc vârtej, noian de clipe,
Un zbor stelar eternizând culoare ce erupe,
Fiorii dragi străfulgerând privirile ce-s arzătoare
Ale nebunilor, zbenguitori în grai, hoinari prin Ursa mare -
Cu El se îmbrăcau copacii în liturghia vieții
Și prin pustiul tern iveau lumini, cum luna nopții,
Cu fața-i arzărtoare, din neguri, El înviind destine,
Ca Geniul harăzind pe zei întru chemări divine,
Iar Steaua Lui, eternul vis, crea noi universuri,
Din neant, în zile lumina prin nopți fară reversuri,
Și-n spațiul cel nemărginit amurguri mii, firide,
Și negrul hău, banal un punct, un cer abia divide.
Lumina-i spațiul care arde, străpunge și-ncălzește
Și viața-i e cuprinsul zării, prin inimi făurește,
Sădind grădini de vis, speranțe curg prin stele,
Și-n moartea lor aurul scurs e dor topit, nu piere...
E un adânc tăcut și blând, nu știe ce-i trufia;
Nu-i soare, să vibreze singur, prin ceruri, veșnicia,
Ci creator nemuritor, căci viața-i biruință,
El ne iubește! Demni să fim, copii plini de credință!
Iar îngerii cei decăzuți, îi poartă-ades mânie,
Se-mpotrivesc, urzind intrigi, ascunși cu viclenie,
Napaste-aduc cu ura lor, dureri să curgă-ndată,
În lacomi ochi întrezăresc cum noi puteri i-mbată,
Dar tainic este Geniul vieții, El iartă-a lor purtare
Și flori sădește-n orice loc cu blândă-ntâmpinare,
Când timpul e măsura Lui, măsura Lui în toate,
Iar Cerul Veșnicul Său Dar, infernu-i veșnic noapte.
Luni, 14 septembrie 2015
