CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





PĂDUREANCA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cap. VIII (ciornă)  
La ieșirea din curtea internatului starea de spirit a Mariei era destul de bună. Când ajunse în fața porții școlii lui Pamfil, încetini pașii să vadă dacă nu cumva și el va ieși la aceiași oră. Se aplecă făcându-se că se leagă la șireturi chiar dacă pantofii săi nu aveau așa ceva în dotare și tot trăgea cu ochii la ce se întâmplă la ghișeul de la punctul de control, sau în curtea unității atât cât putea vedea. La poartă nu era decât un elev cu o banderolă pe mână și un cadru militar ce scria ceva în cabină. Niciun alt elev nu se vedea prin curte.  
- La ce oră le-or da liber în oraș? se întrebă Maria. Acum dacă eu ajung înaintea lui, știu că are scuză pentru că niciun alt elev nu se vedea ieșind pe poartă. Sper să nu fi avut iar alarmă. Ar fi un mare ghinion pentru amândoi să ratăm și această întâlnire.  
Porni mai departe spre centrul orașului, dar parcă îi mai pierise din acel entuziasm pe care îl avea la ieșirea din incinta internatului. Nu o mai trăgea inima să se grăbească, știind că el tot în urma sa va ajunge, asta în cazul că va mai reuși să apară. Ce ghinion și pe capul lor! Dar nu trebuia să dispere. Trebuie să fie optimistă că totuși va fi învoit și va ajunge un pic mai târziu în parc. Atâta tot. De fapt mai era o jumătate de oră până atunci, deci, avea tot timpul să ajungă.  
Nu avea cum să știe că au avut cu întreaga clasă în programul acestei duminici o acțiune culturală colectivă. Vizionarea filmului românesc” Pentru patrie” cu un caracter vădit militar, realizat de către cunoscutul regizor Sergiu Nicolaescu și cu Amza Pellea, Mircea Albulescu, Sergiu Nicolaescu și Ilarion Ciobanu printre alți mari actori, în rolurile principale.  
Filmul evoca scene din Războiul romano-ruso-turc din 1877- 1878 (Războiul de Independență al României) și era închinat celor ce și-au vărsat sângele pentru Patrie în anii 1877-1878.  
Pamfil avea biletul de voie în buzunar și putea să plece oricând dacă asta își dorea, ca și alți elevi aflați în situația lui. Restul de elevi la terminarea filmului se întorceau încolonați în cadrul unității militare, supravegheați de un ofițer sau un subofițer de serviciu pe unitate.  
Când Maria ajunsese la poarta de intrare în parc, soarele își trimitea cu dărnici săgețile sale fierbinți peste oaza de verdeață și beton a parcului, fiind o zi senină, fără un pic de nor. La acea oră a după amiezii era destul de animat, mai ales de către copiii care se jucau pe alei, sau se plimbau cu trotinetele, ori bicicletele. Băncile erau ocupate aproape în întregime pe aleea lor. Când făcu curba spre zona unde străjuiau teii seculari, văzu un militar stând pe bancă și inima începu să-i bată cu putere.  
- Este Pamfil precis. Dar cum a ajuns înaintea mea că nu era nimeni la poartă? Să le fi dat drumul mai devreme? El spunea că pot pleca în oraș între ora două și trei, nu mai devreme! Atunci cum a ajuns mai repede ca mine?  
Grăbi pasul de parcă cineva o împingea de la spate.  
- Ce-o fi cu ea? Cine o îndeamnă să ajungă mai repede la bancă?  
Nu găsea explicații la aceste întrebări interioare. Poate mai târziu se va gândi la ele mai cu seriozitate, deocamdată dorea să fie punctuală cum îi plăcea ei să fie deobicei.  
- Bună ziua Pamfil, salută ea precipitat trăgând aer în piept să-și liniștească bătăile inimii. Cum de ai ajuns înaintea mea? La poarta voastră nu era niciun elev?  
- Sărut mâna Maria, răspunse el vesel.  
Întinse mâna și i-o cuprinse pe a fetei, subțire și fără nicio vlagă în ea. De emoție aceasta abia reușea să-și stăpânească tremurul mâinii când o prinse pe cea a tânărului.  
- Da, este o altă poveste care m-a ajutat să ajung mai repede. De fapt am fost la un film unde am avut o vizionare organizată de către școală. Uneori când sunt filme istorice, ne duc la acestea pentru a vedea secvențe de luptă sau de război în care a fost implicată armata română.  
- Și ce film ați văzut?  
-” Pentru patrie”, în regia lui Sergiu Nicolaescu.  
- Aha, am aflat că joacă la cinema” Republica”.  
- Da, numai că a trebuit să ies din sală când era mai interesant.  
- Și-ți pare rău? De ce nu ai mai rămas? Doar m-am învățat să te aștept. Ce era dacă te așteptam și de data aceasta? Doar văzusem că nu era nimeni la poartă și începusem să-mi pun întrebarea dacă vei mai veni sau nu, ca și rândul trecut, îi luă la rost Maria citindu-i în glas regretul că nu a vizionat filmul până la capăt.  
- Nu fi răutăcioasă, nu asta am vrut să sugerez, ci doar că filmul era din punct de vedere istoric foarte interesant. Atât scenaristul cât și regizorul pun accentul filmului pe personajul colectiv, fără a fi neglijați eroii Războiului de Independență. Realizatorii au dorit să aducă un elogiu atât eroilor cunoscuţi, cât şi celor anonimi, care şi-au dat viaţa pentru îndeplinirea idealului naţional al independenței României.  
- Văd că îți plac filmele istorice.  
- Ai dreptate, îmi plac, poate și acest lucru a contribuit la alegerea carierei de militar. Dar să lăsăm filmul să ruleze la cinematograf, noi să derulăm alte filme mai interesante și de actualitate, nu ca cel realizat în șaptezeci și opt. Ce noutăți au mai apărut în viața ta dea lungul celor două săptămâni de când nu ne-am mai văzut?  
- Parcă mult ne-am văzut înainte! Cât oare, o jumătate de oră sau mai puțin? Ce știm unul despre celălalt? Mai nimic. Eu că ești un viitor subofițer, tu că voi deveni la anul care vine învățătoare în cel mai fericit caz.  
- Ai dreptate, de aceea să încercăm ca în timpul acestor revederi săptămânale, sau prin corespondență, să ne spunem cât mai multe unul celuilalt despre viața fiecăruia.  
- Parcă multe avem să ne spunem! Nimic nou sub soare. Fiecare a trăit o copilărie ca oricare copilărie petrecută undeva la țară, fie în zonă de munte sau de câmpie. Ce poți găsi în asta interesant? Ce va urma este important. Ce vrea fiecare să obțină de la propria sa viață și de la propriul său viitor. Aceasta contează acum, nu copilăria.  
- Nu te contrazic. Dar de ce stăm în picioare? Nu-i mai bine să ocupăm banca până nu vine altcineva și se așează pe ea? Am ocupat-o special pe aceasta ca un simbol al primei noastre întâlniri de cunoaștere.  
Cei doi tineri se așezară pe bancă sub crengile teiului cu florile încă mirositoare, cu toate că multe erau culese de către băutorii de ceai, sau începuseră să se transforme în mici capsule verzi.  
Pamfil începu să-i povestească Mariei cum a fost cu alarma și cât de rău i-a părut că nu a putut veni la întâlnire. Alergase pe terenul de instrucție echipat cu toate cele necesare unui militar în caz de război, gata să plece la luptă, dar gândurile îi erau la banca pe care tocmai se așezară amândoi. Își tot punea întrebarea ce va spune ea dacă tocmai inițiatorul întâlnirii lipsea, când de obicei fetele mai fac asemenea gesturi.  
Maria îl asculta cu plăcere cum povestea și cum adăuga atâta patos în tot ce trăise pe câmpul de instrucție. Se vedea că-i place viața militară, chiar dacă produce atâtea privațiuni față de o altă profesie civilă.  
Pamfil era un băiat crescut la țară și școlit în acel mediu frustrant față de școlile de la oraș unde existau profesori mai bine pregătiți, cu mai multă experiență poate, dar avea o retorică a vorbirii care plăcea auditoriului. Ştia să învăluie cuvintele lui simple în metafore care dădeau o muzicalitate poetică frazelor rostite captând atenția ascultătorului.  
Maria era numai ochi și urechi la tot ce-i povestea el din peripețiile vieții de elev soldat, petrecute atât în incinta școlii, cât și pe câmpul de instruire. Apoi trecu la perioada când era copil și cum se juca de pe atunci de-a hoții și vardiștii, cum mereu îi plăcea să fie în tabăra celor ce trebuia să instituie ordinea și trebuia să prindă hoții. Cum privea cu admirație militarii ce treceau prin satul lor spre câmpurile de instruire. Aveau în apropiere un tancodrom și când erau organizate trageri sau teme de luptă cu tancurile și TAB-urile, se auzeau din depărtare bubuiturile tunurilor în poligonul de sub deal. Zumzăiau geamurile de la ferestrele caselor la fiecare lovitură, de ziceai că se vor sparge. Tare ar fi fost curios să meargă și să asiste la aceste manevre de pregătire numai că nu puteai trece de militarii care păzeau zona, să nu intre vreun cioban cu oile sau vreo cireadă de vaci, în incinta poligonului.  
Timpul se scurgea repede de parcă cineva îl fura în ciuda lor. Maria i-a povestit cum a prins-o ploaia cu o zi în urmă și cum i s-a îmbolnăvit cea mai bună prietenă din liceu, răcind și cum era și ea cât pe aci să pățească la fel și să nu mai poată veni la întâlnire.  
Niciunul dintre ei nu avea curajul să facă un gest care să-i apropie și fizic mai mult unul de celălalt. Pamfil la un moment dat a propus să meargă să vizioneze un film. Se gândea că la adăpostul întunericului poate avea mai mult curaj decât aici pe bancă în văzul atâtor ochi care uneori se mai aținteau și spre locul lor, contemplându-i. Poate că reușea să-i fure măcar un sărut. Mai pupase el câteva codane pe la el prin sat când mergea la serate dansante, reuniuni, sau alte manifestări culturale. Acelea nu însemnau o experiență pentru el. Erau fete din sat, răscunoscute, încă niște copile cărora abia de le mijeau mugurii prin cămășile subțiri, nu ca Maria, o femeie în devenire în toată splendoarea tinereții. Cinematograf sau cămin cultural nu aveau în sat, exista doar în comuna de care aparțineau, la vreo șapte kilometri distanță, dar uneori mai venea caravana cinematografică și dădea câte un film alb-negru în salonul unde se țineau nunțile. Pe acolo mai prindeau băieții ocazia de a se întâlni cu fetele din sat. Mai mergeau ei și pe dealuri la cules de bujori sau de brândușe, dar cum dealurile nu aveau niciun copac pe ele unde să te ascunzi de ochii curioșilor, nu prea erau îmbietoare pentru o joacă de-a iubiții. Erau și mici pe atunci nu ca acum când anul viitor va ieși sergent major și va avea alți militari în subordinea sa, de care trebuia să se ocupe pentru a-i învăța tot ce și el învățase în timpul celor trei ani de școală militară.  
Tinerii au părăsit banca să mai facă mișcare, așa că porniră să se plimbe pe aleile parcului. Maria era foarte jenată de faptul că trecând pe lângă grupurile sau perechile de oameni de toate vârstele, aceștia își aruncau privirile și asupra lor. Era în definitiv un lucru firesc ce se întâmpla dar în ideea preconcepută a Mariei, toți o priveau cu sau fără dezaprobare pentru că se plimba cu un militar prin parc. I se inoculase ei în minte că asocierea unui militar într-o relație mai intimă constituie un gest mai puțin etic. De unde veniseră toate acestea nici ea nu știa. Credea că toți cei pe care îi întâlnea pe alee o dezaprobă că este împreună cu un soldat, motiv care o determinase să meargă mai departe de Pamfil, ținându-și în mână floarea de tei pe care tot el i-o rupsese din copac, făcându-și de lucru cu ea. Părea rușinată și jenată de postura sa. Se întreba în sinea ei, oare când va scăpa de aceste idei preconcepute? Ce dacă este militar? Ce, trecătorii știau cine sunt și care este relația dintre ei doi? Puteau să fie rude. Da, dar rudele nu stau așa de departe unul de celălalt, își răspundea ea singură. Dacă vrea să aibă o relație de lungă durată cu Pamfil trebuie să scape de aceste idei prostești.  
- Ah, stai că mi-am propus să-l studiez cât mai bine cum arată, să nu mai uit ceva din trăsăturile lui fizice, își aminti fata în timp ce-l asculta povestind nimicuri din activitatea sa.  
Maria se hotărî și își făcu mai mult curaj, învingând orice teamă. Se apropie de Pamfil și-l luă de braţ, mergând în acelaşi pas cu el. Era roșie în obraji de emoție, sentiment ce i se transmise instantaneu și tânărului, care își strânse imediat brațul lângă corp, apoi îi prinse în mână vârful degetelor, mângâindu-i dosul palmei cu cealaltă. Se priviră în ochi și simțiră cum prin corpurile lor tinere se formează un circuit de fluide ce se transmit de la unul la celălalt într-un circuit continuu. Maria nici nu mai auzea ce-i povestea Pamfil. Ea simțea doar strânsura brațului său și cum flăcări i se aprind în obraji, radiind ca o rază de soare într-o zi călduță de primăvară. Îi plăcea primăvara cel mai mult pentru că atunci i se părea că înfloresc cele mai gingașe flori timpurii începând cu ghioceii, toporașii sau brândușele.  
Parcă nici persoanele pe lângă care treceau nu-i mai băgau în seamă. I se părea că sunt doar ei doi în tot parcul și nimeni altcineva. Într-un gest de candoare, ridică la nivelul nasului lui Pamfil floarea de tei și i-o dădu să-i absoarbă parfumul inconfundabil, spunându-i:  
- Mulțumesc dragule pentru această floare care face mai mult decât orice alt buchet din lume. Este prima floare primită și are acum o semnificație deosebită pentru mine.  
- Îmi cer scuze, am vrut să-ți cumpăr un buchet de flori când am ieșit de la cinematograf dar nu am găsit nicio florărie prin apropiere.  
- Nu-i nimic, uite că am o floare în mână de la tine, dar cel mai mult mă bucur de bobocul ce-l simt că începe să înflorească în sufletul meu. Ești un băiat simplu cum sunt și eu și asta îmi place cel mai mult la tine.  
Maria simțea cum sentimentele sufletești o luau înaintea rațiunii. Oare începea să se îndrăgostească de Pamfil? Și dacă ce, se consola ea pășind ferm alături de el. Simțea cum pașii săi de obicei ușori, devin din ce în ce mai apăsați pe asfaltul aleii, mișcându-se în aceeaşi cadență cu soldățelul de alături.  
I-ar fi venit să cânte, să danseze și de aceea își trase mână de sub brațul lui Pamfil spunându-i:  
- Mă poți prinde? și o zbuchi la fugă pe alee. Pamfil luat prin surprindere, încercă să alerge după ea, dar tocmai atunci cascheta așezată superficial pe creștetul capului îi zbură rostogolindu-se pe asfalt. Se opri să o recupereze și apoi o luă la fugă după fată ca și când ar fi existat riscul să nu o mai prindă niciodată.  
- Acest lucru nu se poate, își zise el și mări viteza de alergare. Cum și fata obosise și o lăsă mai ușor cu alergatul, o ajunse din urmă prinzând-o de mijloc.  
- Ce premiu primesc acum dacă te-am prins? o întrebă el privind-o intens în ochi.  
- Eu știu ce premiu ți-ai dori? spuse Maria rușinată, amândoi gândindu-se la același lucru, la un sărut.  
- Măcar un pupic dacă un sărut ți s-ar părea un premiu prea mare, îi răspunse flăcăul.  
- Ziua în amiaza mare de față cu atâta lume! se miră ea.  
- Ce treabă are lumea cu noi? Ei nu au fost la un moment dat la fel de tineri ca și noi? Ia uită-te la perechea de pe banca din stânga cum se mai sărută fără să le pese de ce spun cei care-i pot vedea.  
Într-adevăr, în fața lor la vreo treizeci de metri, doi tinere cam de vârsta lor, posibil elevi de liceu, se pupau de zor fără nicio jenă.  
- Da, dar...  
Nu mai apucă să-și continue argumentul că simți cum Pamfil  
cuprinzând-o cu o mână de mijloc și cu cealaltă de după gât, îi și cuprinse buzele între ale sale, sărutând-o. Totul se petrecu în fracțiuni de secundă. Nici nu a avut timp să reacționeze. La început se sperie și se smulse din strânsoare băiatului, dar efectul sărutului a fost ca al unui drog de mare risc, așa că se lăsă antrenată în continuarea lui în mijlocul aleii fără să mai țină cont de câtă lume o poate vedea, ori chiar vreuna dintre colegele sale. Odată acest prim pas înfăptuindu-se amândoi rușinați dar fericiți porniră mai departe să se plimbe pe alee.  
- Pamfil!  
- Da Maria!  
- Ce-am făcut noi?  
- Ce-am făcut? Ne-am sărutat și nimic mai mult.  
- Da, dar...  
- Ce este în neregulă cu acest lucru? Este cumva scos sărutul în afara legii? Am încălcat cumva constituția? Nu, doar ne-am mărturisit sentimentele unul față de celălalt printr-un simplu sărut, fenomen întâlnit și practicat de orice cuplu, fie de iubiți, fie de căsătoriți, atunci când se iubesc.  
- Bine, bine, dar noi ne iubim?  
- Suntem la poarta iubirii. Doar ce am apăsat pe clanța porții care ne deschide calea spre ceva frumos, ceva înălțător, sentimente pe care le pot trăi numai cei ce cu adevărat trăiesc aceste momente unice din viața lor.  
- De unde știi tu asta? Ai mai iubit pe cineva?  
- Nu, dar simt și trăiesc aceste senzații de când te-am cunoscut pe tine. Tu nu le simți?  
- Ba da, dar mi-e rușine să mărturisesc.  
- De ce să-ți fie rușine? Ce, este o crimă să iubești și să fii iubită?  
- Nu, dar mi se întâmplă pentru prima dată. Știi că ești primul băiat care m-a sărutat?  
- Da? Atunci mă bucur că am primit ca dar divin de la Dumnezeu, o perlă veritabilă în stare pură. Ca să capete adevărata strălucire această perlă trebuie să fie bine șlefuită.  
Profitând că nu mai era nimeni prin preajma lor, Pamfil o atrase din nou spre el, o cuprinse strâns în brațe și o sărută cu patimă. Maria îi veni în întâmpinare fără să mai opună rezistență desfăcându-și buzele, gustând din plin senzațiile ce i le dădeau aceste noutăți din viața ei, pe care nu le mai trăise niciodată. Acum începea s-o înțeleagă pe Camelia când îi spunea că nu știe ce pierde, neavând nicio relație cu vreun băiat.  
Auzind pași venind spre ei, s-au despărțit cu regret din îmbrățișare și ținându-se de mână, au plecat spre ieșirea din parc. Se apropia și ora de întoarcere spre internat. Pamfil avea bilet de voie până la ora opt seara, dar dacă Maria pleca la internat, nu mai avea nici el motiv să rămână în oraș. O invită pe Maria la o cofetărie unde serviră câte o prăjitură și un pepsi și apoi încet, mână în mână, porniră spre strada lor. Din când în când se mai opreau pentru câte un pupic scurt. Mariei îi era teamă să nu apară vreo colegă din liceu care s-o recunoască. Pe viitor le va fi mai ușor. Primul lor pas spre nedefinita lor iubire era făcut. Nu se mai gândeau la prezent ci la viitor, la viitoarele întâlniri și la faptul că încă un an cel puțin vor mai putea fi împreună dacă acest lucru și-l vor dori.  
Călătoria ei prin viaţă deja începuse în această dupăamiază. Era conștientă că vor exista momente în care te poți pierde şi nu mai ştii încotro să o apuci. Totuși acest moment a contat cel mai mult, nu drumul pe care va apuca. Important era că pornise la drum. Unde se va înfunda el, sau cât de departe va ajunge, numai Dumnezeu putea să știe. Era convinsă că oricât s-ar strădui, viaţa va deveni, la un anumit punct, complicată şi îi va scoate în cale suficiente încercări şi piedici neaşteptate. Însă la fel de convinsă era că acestea nu îi vor schimba destinul, cu nimic dacă va ști să-și aleagă calea spre adevăratul său destin. Câteodată, va trebui să se simtă slăbită, pentru a realiza cât de puternică este cu adevărat.  
  
 
Referinţă Bibliografică:
PĂDUREANCA / Stan Virgil : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2485, Anul VII, 20 octombrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Stan Virgil : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stan Virgil
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!