CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





CUTIA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Însingurat, uitat de Cer, se târăşte ca melcul prin odaie şi-şi poartă nevoinţa în ocean de lacrimi. Ruină i se pare viaţa pe care-o trăiește! Se strânge în durerea ce parcă-l goneşte afar’ din lume. Totul e pe ducă... Mâncarea e pe sponci; din ultima leţcaie rămasă are agonisită doar o gură de băutură amară.  
  
În floarea tinereţii, se simte îmbătrânit de-atâta înstrăinare de sine şi de ceilalţi. Întemniţat în propria-i casă pare pe veci, cu trupul şi sufletul uscate! Pierdut e!  
  
Din când în când, în capu-i se porneşte un război: Cine sunt eu?! Gândurile-l mână înainte şi-napoi, tot vrând să dezlege şarada! Zadarnică-i strădania!  
  
Zilele, clişee gemene, s-au tot gonit unele pe altele. Trăieşte doar un astăzi, pornit cumva din ieri. În mintea-i pluteşte doar beznă şi uitare!  
  
De-ar şti măcar dincotro vine şi care i-e menirea, ar fi salvat! La viaţă s-ar întoarce! Şi-ar înălţa privirea iarăşi către Cer!  
  
*  
  
De-o clipă ori de-o veşnicie, afară vântul s-a pornit precum un clopot al durerii. Un dangăt trist, lugubru i se-ndeasă în ureche. Îl năpădeşte o înfrigurare... I se pare că sângele-i trece cu greu prin vine, scurgându-se perfid către podea... Nici aer nu mai are.  
  
Vinooo! îl încearcă un strigăt-părere de-afară.  
  
Lehămetit de tot, îşi simte paşii o crâncenă corvoadă. Cine-ar vrea să-l vadă pe cel sătul de sine şi-urât atât de alţii?!  
  
Dă de perete uşa. Dincolo nu se-arată nimeni. Scrâşnind plin de năduf, se-ntoarce, vrând să zăvorască.  
  
Privirea-i pică însă către pragul ros, dincolo de care ceva-nvelit l-aşteaptă.  
  
Saltă legătura şi-o duce înăuntru. Rupe hârtia cenuşie cu mişcări zmucite şi scoate la iveală o cutie din lemn lucios, etanşă. Nu are chef să afle cum se deschide ori ce ascunde! Aruncând-o deoparte, îndeamnă spre masă, ia ultimele picături de vinars să-şi ude buzele de iască şi limba scorojită.  
  
Pe dată-o ameţeală adâncă îl cuprinde. Adoarme. Şi somnul ca de moarte îl ţintuieşte în pat peste noapte, strivit într-un coşmar: o namilă greţoasă îl pironise la podea şi-l mustra că-i refuzase mâna de ajutor întinsă ca să-i lămurească ce tot voia să afle...  
  
Ce să-mi spună?! întreba el speriat. Aici calvarul se oprea, ca-n clipă să revină.  
  
Repetarea visului îl supuse la cazne toată noaptea. Era încredinţat că s-a sfârşit cu el, că viaţa nu-l mai vrea.  
  
Se trezeşte-n valuri de sudori. Neîncrezător în vise, rânjeşte sardonic... Aprinde o lumânare. Se-ndeamnă cu mintea să-şi deschidă cutia primită de neunde. O ridică. O cercetează bănuitor. O cântăreşte-n palme.  
  
Uşoară precum fulgul, c-un clinchet ciudat parcă-i vorbeşte din miezul ei ascuns, temeinic ferecat.  
  
Fornăie furios vrând s-o-nspăimânte şi s-o oblige să-şi dezvăluie lăuntrul. Dar n-are nici o deschizătoare.  
  
Trânteşte răzbunător caseta de podea. Îşi răneşte piciorul şi picuri groşi de sânge se-adună într-un colan ce-atinge lemnul...  
  
Ca prin minune, cutia umezită de stropii stacojii îşi slobozeşte aprig o-ncuietoare nevăzută, dezvăluind trei nimicuri: o gheară de urs, un ou de turcoaz şi vârful unui corn de căprior.  
  
Numai ce le zăreşte şi se pierde-ntr-o ameţeală... O vântoasă îl ia pe sus şi-l duce... Spre unde îl poartă? Răsucindu-l mai-mai să-l rupă, îl aruncă… departe, hăt departe!  
  
Tornada încremeneşte dintr-o dată şi privirea-i cade pietroi în loc necunoscut! E o sălbăticie la poalele unui munte, unde o grotă îşi ascunde intrarea furişată.  
  
Înfige cuţitul ochilor în galeria măreaţă. Acolo, în întuneric, o ursoaică jertfeşte smerită nemişcarea de-o mie de zile ca-n om să se preschimbe.  
  
Sosit în ultima clipă de magie, rămâne vrăjit de ce vede... Colţii ursoaicei se strâng, ghearele pică, învelitoarea de blană se despică din creştet până-n talpă şi de sub ea apare încet minunea.  
  
Ochii, părul, fruntea... Da, e chiar ea, mama! Ea?! Secunda de uimire îi asmute un foc de dor în inimă... Să stau aici, cu ea!  
  
*  
  
Dar timpul îi face-n ciudă şi-l întoarce pe altă spirală în odaia lui prost luminată. Deschide ochii asupra ghearei de urs ocrotite până la durere în pumn. Mamă?!  
  
Şi gândul bine nu se-ncheagă că, vai, e răpit de-o altă pală de vânt răscolitor şi rece...  
  
Acum e sus, lâng-un pisc de munte ce-mpunge norii buluciţi deasupra-i, chemând să vină astrul zilei, să-ncălzească şi s-aline femeia de azi, ursoaica de ieri, ce stă să nască. Zadarnică-ncercare... Neînduplecatul cer tunând şi fulgerând sloboade aprige puhoaie peste munte.  
  
Pe dată, preajma toată musteşte în şerpuiri de apă. Femeia-n aşteptare se lăsă la pământ, se-aşterne ocrotită de cetina cea deasă şi printre rămurele găseşte drum privirii către Cer. Într-acolo îşi îndreaptă ruga: să poată s-aducă-n lume odrasla sănătoasă!  
  
Privirea lui de fur e prinsă cu-ngăduinţă în umbra unui brad mai răzleţit.  
  
Înduioşat de cazna mamei, abia că mai zăreşte cum ea scurmă-n lături pământul de durere, făcând aşa loc ploii să se grăbească-n vale. Covorul de ace se zvântă pe dată. Femeia îşi trage sufletul, fruntea îşi înălţă, cătând reazem la încercare.  
  
Și minune! Ploaia încetează. Soarele-i trimite un mănunchi de lumini s-o învrednicească. În pieptu-i ostenit trage aer şi naşte într-un ţipăt de victorie nepământească!  
  
N-apucă biata s-audă pruncul strigând că-nfruntă lumea... căci din chinga pântecelui sloboade numai un ou de turcoaz. Şi cade apoi într-un leşin ca moartea.  
  
Apărută de nicăieri în zboru-i ca o boltă, o coţofană urlând a lăcomie se-nfige suliţă şi-apucă în clonţ oul. Apoi pe-aci se duce!  
  
Curios din cale-afară şi nevăzut, el încheagă o-ntrebare: Ce cată Solul Morţii aici? Picat în nenoroc, oul preţios e luat de hoaţă ca vrăji asupra lui să facă?!  
  
Vai, ce destin i-a fost menit femeii-urs!  
  
Prada, prea grea pentru pliscul păsării, cade şi-şi găseşte libertatea pe un colnic... Îşi cată vrând-nevrând calea spre vale sărind ca-nsufleţită pe-o pajişte frumoasă, parcă de poveste. Iar el, ascuns cu totul în zbor fermecat pe urma coţofenii, ţinteşte avid piatra, urmând-o în rostogolita-i preumblare.  
  
În vreme ce privirea-i se tulbură în mirare - Ce rost avut-a chinul mamei? - zăreşte cum oul scăpat îşi află cuib ocrotitor într-o scorbură, împins de-o dumbrăveancă inimoasă, atrasă de-azurul lui de peruzea, aidoma cu penele-i strălucitoare. Ogoit de rece, oul străbate un calvar şi...  
  
Cât să fi pândit? Nu-şi poate lămuri defel! Privirea i se scurge-n propria simţire... Ceva neînchipuit îl îneacă... apoi gura de aer e umplută... Parcă scoate un ţipăt?! Ca la-nceput de viaţă?! Un copil apare din oul crăpat!  
  
Eu sunt, îşi spune, privind-se pe sine.  
  
*  
  
Împins în odaia strâmtă de-acelaşi vânt poznaş, apucă din cutie oul de turcoaz cu grijă. Piatra e caldă şi palpită cu luciri vii, de parcă ochiul Celui de Sus îi luminează mintea c-un adevăr de necrezut.  
  
Într-altă clipită, covorul din odaie îl poartă luat de-o nouă zbatere de vânt zorit. Şi-l duce, îl tot poartă prin alte locuri neştiute.  
  
Acum se vede pe el, cu plete şi barbă la fel de cenuşii precum straiul.  
  
E ţintuit de jale, căci i se-arată un tărâm de Cer năpăstuit... Miros de praf şi uscăciune colcăie-n jur. În pânda ochiului prinde umbre de fraţi flămânzi, bolnavi de prea multă răbdare, sleiţi de însetare, aflaţi la hotarul dinspre viaţă către moarte!  
  
Cu lacrimi înroşite de veghe şi de plânsul neputerii, simte că i se-ncheagă pasul în lumina albă, grea.  
  
Păşeşte hotărât să facă ceva nemaivăzut! Un gând se naşte: Vreau să-i mântuiesc!  
  
Şi merge, şi tot merge iscodind... Spre Cer aruncă privirea-i rugătoare. Cuvinte nu mai are! Dar simte veghea Domnului, căci încă vieţuieşte!  
  
Şi se-arată semnul că el şi-ai lui nu sunt uitaţi. Zăreşte un cerb uriaş încetinit de sete.  
  
Un plan face pe dată, cu cerbul să-i ostoiască de foame pe ceilalţi! Mânat de-aşa nădejde, apucă un colţ de stei şi se aruncă asupra cerbului. Coarnele prăzii îi sapă răni în trup, dar tot îi rupe firul vieţii din grumaz.  
  
Atins, uriaşul cerb cade pe-o parte lăsând să-i curgă râuri de sânge înspre vale... Pe oriunde trec, viaţa apare fermecată... Pământul reînvie uitând de îndelunga sa uscare. Şi locul îşi arată iar faţa-i cunoscută, de la firul ierbii şi până sus la munte!  
  
El, ostenit, căzut e în genunchi. Înainte să se stingă, privirea-i dă roată, se-nalţă în văzduh, apoi o pală de vânt îl duce spre-napoi...  
  
Ca singur semn de întâmplat, nu de visat, ia un mugur din coarnele cerbului răpus.  
  
*  
  
Noaptea se destramă în dantela zorilor. O linişte din alte lumi îi ocroteşte trezirea. Dinspre fereastră răzbate doar un fâşâit mătăsos de frunze mângâiate de blânde adieri.  
  
În lumina galben-arămie ce creşte în odaie, ochii săi obosiţi poposesc pe cutie. Mângâie din priviri calde gheara de urs, oul de turcoaz şi cornul de cerb.  
  
Afară e sfârşit de toamnă. În el se iveşte viaţa din vis.  
  
Referinţă Bibliografică:
CUTIA / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2690, Anul VIII, 13 mai 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!