CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Amintiri >  





VREMEA LUI UNDREA, VREME DE COLINDE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Românii și-au păstrat colindele în suflet și le-au transmis mai departe, din cele mai vechi timpuri. Românii poartă aceste colinde în conștiința și în sufletul lor, oriunde s-ar afla și pe oriunde îi duc pașii în astă viață.  
  
Ca popor, suntem unici în lume prin însăși geneza noastră, iar colindele arată și povestesc această geneză. La niciun popor de pe mapamond nu există astfel de colinde, doar poporul român le are. Găsim colinde vechi din antecreștinism și din creștinismul actual despre Ler și Ion, Isus, Împăratul Împăraților și Domn Dumnezeu care și-a așezat leagănul de civilizație pe teritoriul intra și extra carpatic al României, și despre alte figuri divine, cosmogonice, ori despre câte sunt în cer și pe pământ: Maica Prea Curată, Ana, Lumina Lină, Cerul cu Stele, Soarele și Luna, Bradul și Muntele, Apa Vie ș.a.m.d.p.  
  
Să prețuim colindele, așa cum ne prețuim strămoșii, pentru că ei ne vobesc prin aceste colinde și ne spun minunata lor poveste!  
  
  
  
 
Să tot fi avut vreo 5-6 ani, pe vremea când locuiam în satul natal Găujani, un sat ca mai toate satele de munte, răsfirat pe vale și pe coamele dealurilor Spechică și Mormânt- numit așa după o veche legendă populară unde se spune că și-au găsit odihna veșnică 5 fârtați care au plecat să adune lemne de iarnă, însă i-a prins viscolul și au fost rupți de lupi.  
  
Satul Găujani este încorporat în regiunea Țării Loviștei și a masivului Făgăraș, mirific plai ancestral, plin de legende și misticism, de o frumusețe bucolică aparte, unde ființe și locuri au rămas neschimbate parcă, de când s-a făcut lumea și pământul.  
  
Cum, deja luna Undrea își intrase în drepturi, învăluind satul cu o mantie albă și strălucitoare de omât gros ce trecea bine de brâul unui stat de om, iar afară nici vorbă să ies, căci mă îngropam cu totul, nefiind mai înalt decât resteul de sfărâmat cașul, rămâneam în hodăița de lemn, nu mai mare de trei metri pătrați, împreună cu bunica- mama Măruța, ce îmi spunea povești la gura sobei de tuci, scormonind jarul și cenușa după crumpenele ce se coceau pe îndelete. Din când în când, o tuleam afară să mă dau cu cătarga de lemn, făcută de frate-meu și nenea Ion Martin vecinul nostru, însă glasul aspru al bunicii mă obliga să mă reîntorc cât mai repede în casă, ca nu cumva să fac vreo năzdrăvănie.  
  
Acolo, în acea odăiță am crescut patru frați: doi băieți și două fete, la lumina lămpii cu gaz lampant, ce-l cumpăra mămica de la nenea Bădiță, gestionarul singurului magazin cu de toate, din sat.  
  
Fetele, Cornelia și Melania fiind cele mai mari, aveau dreptul să stea mai aproape de lampă să-și scrie temele, iar eu cu Achim, urmam după ele. În timp ce așteptam rândul la scris, frate-meu și cu mine, ne jucam de-a spovedania și împărtășania. Își punea un șorț de-al mamii, iar eu, cuminte pe un scăunel cu trei picioare, cioplit de bunicul Gheorghe ce nu am apucat să-l cunosc, așteptam pedeapsa pentru păcatele mele și apoi, împărtășania.  
  
Cum, păcatele mele erau mereu grave, pedeapsa, era și ea pe măsură și, între timp ce mi-o ispășeam spășit, frate-meu Achim, lua o cană cu apă, punea sare cât să se sature o oaie de lins ...  
  
- Hai să te împărtășesc Aronică, mare plotogar și păcătos ce-mi ești. Ei, aici era bucuria mea! Știind că, în cana aceea cu smalțul crăpat era apă cu zahăr îi ziceam lui frate-meu:  
  
- Nene, am avut păcate mari, așa-i?  
  
- D-apoi cum! Păcătos mai mare, nu e altul ca tine pe fața pământului.  
  
- Păi, dacă sunt eu așa de păcătos, am dreptul la împărtășanie cu lingura aia mare.  
  
Fetele se opriseră din scris și de abia își ținea râsul, urmărind curioase cum să se termine cu spovedania și cu împărtășania mea. Mama, îmi ținea partea, însă nu-l dădea de gol pe frate-meu, urmărind și ea joaca noastră, spunându-i doar:  
  
- Achimuță, lasă-l mamă, că nici să se șteargă la nas nu poate, darămite să mai facă și ce-i spui! Pedeapsa dată, era să car lemne de afară de pe prispă și să le aduc în odăiță.  
  
- Lasă-l mămică, păcătele potlogarului ăsta sunt prea mari să fie iertate așa cu una cu două! Cine trage mâța de coadă de nu se mai apropie sărmana de hodăiță, și fuge miorlăind amarnic, ori de câte ori îl vede? Cine aleargă orătăniile prin curte, apoi vine ciupit peste tot ce ciocul zdravăn al curcanului? Cine se suie pe porc și apoi vine în casă zdrelit pe coate și pe genunchi? ...  
  
Și continua frate-meu cu lista gravelor mele păcate, mai lungă decât o zi de post.  
  
- Ai ispășit pedeapsa mă, păcătosule? mă întreba frate-meu, îmbiindu-mă să vin să mă așez în genunchi, după care îmi punea patrafirul pe cap, adică șorțul mamii, și...  
  
- Se dezleagă de păcate robul lui Dumnezeu...  
  
- Deschide gura, mă!  
  
- Cu lingura aia mare, nene, că păcatele mele au fost multe!  
  
- Da, da! Cu lingura aia mare, îți voi da, să te saturi.  
  
Fetele, mămica, mama Măruța, toți din hodăiță, așteptau urmarea...  
  
- Gura mare, ca la doftorul de gâlci, mă!  
  
- Aaaa... hapt! Am înghițit împărtășania, adică o gură zdravănă de apă cu sare, drept pedeapsă pentru păcatele mele grave.  
  
Ei, atunci să fi văzut! Urletele, plânsetele mele cu sughițuri, că mi se sterpezise gura și îmi bubuia urechile de câtă sărătură am înghițit, apoi râsetele alor mei, veselia era garantată.  
  
Azi așa, mâine tot așa, ori cu boroboațe și mai mari ce le făceam pe atunci, în anii fragezi ai copilăriei mele, luna Undrea se apropia de sfârșit, iar odată cu asta, venea și timpul colindelor și colindețul.  
  
În ajun de Crăciun, ne adunam cei mai mici, pe deasupra la Călimară, unde era drumul mai drept, iar femeile ne puneau în traistă colaci, nuci, mere, poame uscate, eugenii, biscuiți de un leu, bucăți de cozonac și bomboane care erau mai cu dare de mână, apoi, cu traista doldora de bunătăți, plecam fiecare către casă.  
  
Urma, către seară, colindul băieților mari și neînsurați. La noi, veneau buluc. Surorile mele, Cornelia și Melania, erau două codane frumoase foc, și nu de multe ori se lăsa cu scărmăneală între cei care le admirau.  
  
Așa au trecut încă vreo 2-3 ani, apoi, părinții mei au cumpărat un loc în Grebelești, unde și-au contruit o casă. Greblești a fost satul natal al tatălui meu Achim, vecin cu satul Găujani, ce este despărțit de o vale, cale de 6 km, între dealuri.  
  
Satul Greblești este, cumva, mai bine situat decât Găujani.  
  
Dacă te uiți de sus, de pe dealuri, satul pare că este în fundul unei căldări uriașe unde, spre vest, venind din munți se prăvale în Olt, râul Boia, un râu tumultos primăvara, atunci când se topesc zăpezile de pe versanții munților Olanu, Galbăna și Vemeșoaia.  
  
Aici, în Greblești, alta era socoteala atunci când era vremea colindelor, vreme de iarnă.  
  
Crescusem mai mare, aveam deja 8-9 ani, iar în ajun de Crăciun, dimineața devreme, când de abia se crăpa de ziuă, mă întovărășeam cu prietenii mei noi și colegii de clasă, Neluț Șuli, Nuțu Dobrin, Cornel Cașcaliu, Petrică Ungureanu, Nicu Partizanu, Adrian Stalin care a plecat prea devreme la cele veșnice sărmanul, Ticuță Rebegel și alții, luptându-ne cu omătul mare, pe la toate ulițele satului, cu traistele de lână puse de-a curmeziș peste piept, să nu le pierdem.  
  
Ajungeam la câte o casă și rosteam colinde, după cu ni se părea nouă că sunt stăpânii casei:  
  
 
„AM PLECAT SĂ COLINDĂM  
  
Am plecat să colindăm,  
Domn, domn să-nălţăm,  
Când boierii nu-s acasă,  
Domn, domn să-nălţăm.  
C-au plecat la vânătoare,  
Să vâneze căprioare,  
Căprioare n-au vânat,  
Ci-au vânat un iepuraş,  
Să facă din pielea lui  
Vesmânt frumos domnului.”  
Iar la altele, colindam:  
  
 
„ALBU ÎMPĂRAT.  
  
 
1. Iată albul împarat  
În veșminte îmbrăcat  
Sprijinindu-se de-un sloi- BIS  
A venit și pe la noi  
  
2. Peste munți si peste văi  
Peste-nzăpezite căi  
Moș Crăciune, prea slăvit-BIS  
Iată-ți zic bine-ai venit  
  
3. Ce-ai adus din depărtări  
După un an de așteptări  
Pentru cei ce chinuiesc- BIS  
În păcatul strămoșesc.  
  
4. Veste buna v-am adus  
S-a născut Domnul Iisus  
Raza credincioșilor- BIS  
Praznicul sufletelor.  
  
5. Vestitorule iubit  
Iată, anu-i pe sfârsit  
Roagă-te la Domnul Sfant- BIS  
Să dea pace pe pământ.  
  
6. Iară ție, bun moșneag  
Să-ti cântam, cântam cu drag  
An de an pâna-n vecie-BIS  
Mila Domnului să fie.”  
  
 
Și tot așa:  
  
 
„DESCHIDE UȘA CREȘTINE  
  
Deschide ușa creștine  
Că venim din nou la tine  
Drumu-i lung și-am obosit  
De departe am venit.  
  
Și la Viflaeem am fost  
Unde S-a născut Hristos,  
Și-am văzut pe-a Sa mama  
Pe care Maria-o cheamă.  
  
Cum umbla din casa-n casa  
Ca pe fiul ei sa nască.  
Umbla-n sus și umbla-n jos  
Ca să nască pe Hristos.  
  
Umbla-n jos și umbla-n sus  
Ca sa nască pe Iisus,  
Mai târziu găsi apoi  
Un staul frumos de oi.  
  
Și acolo pe fân jos  
S-a născut Domnul Hristos  
Cete de îngeri coboară  
Staulul de-l înconjoară.  
  
Îngerii cu flori în mână  
împletesc mandră cunună  
Pe cunună-i scris frumos  
Astăzi s-a născut Hristos!"  
  
Care cu puterea Sa  
Mântui-va El lumea  
Și-de acum până-n vecie  
Mila Domnului să fie  
Tuturor cu bucurii.”  
  
 
Multe colinde, le colindam pe la casele oamenilor, copii fiind, cu dulceața, dar câteodată și cu amărâciunea acelor clipe căci, unii oameni, lăsau câinii dezlegați, să ne rupă turecii pantalonilor groși de postav, ori arunca cu reteveie după noi, zicând că le spurcam casa. Spurcată era casa aceea din cauza stăpânului ei, un om avar, cârpănos și fără inimă, însă îl „blagostoveam” după cum și merita:  
  
„Ne daț* ori nu ne daț*  
Mămăligă cu cârnaț*  
Că de nu ne daț*  
Să vă moară scroafa-n coteț*  
Oile-n șură  
Orătănile prin pomi  
Și caprele-n bătătură.”  
  
 
Cumplit colind, ce-l transformam în blestem, și altele asemenea le colindam unor astfel de oameni, în timp ce o luam la sănătoasa, sărind pârleazuri, împrăștiind colindeții prin omătul ce se așternea din ce în ce mai bogat, ca o binecuvântare, peste ființe și locuri.  
  
 
După ce colindețul și colindele din ajunul Crăciunului se terminau, ne pregăteam de „Stea”. Luam o cutie de conservă goală, îi făceam 4 găuri, unde introduceam 4 bețe de alun, ori din care le găseam prin magazia lemnelor ca să facem crucea, le împodobeam cu hârtie creponată, iar pe rotundul cutiei puneam o poză cu Isus și Maica Sa, tăiată din calendarul vechi. Când nu aveam calendar vechi, și nu aveam alte poze, tăiam poza de pe calendarul din anul curent, iar apoi să te ți urecheli și joarde la fund, de nu puteam sta pe el o săptămână, însă riscul era întotdeauna asumat, căci a doua zi, de Crăciun, spălați și primeniți, o porneam din nou, voinicește, de astă dată cu Emil și Nicu, băieții vecinului meu, Bustoc, prin troienele de zăpadă, bătând la fiecare poartă din sat și strigam:  
- Primiți cu steaua?  
Gospodarul, om cu inimă bună, răspundea:  
- Primim, primim, cum nu!?  
  
Intram apoi în casă, unde dogorea un foc zdravăn în soba de teracotă cu plită de tuci pe care se rumeneau crumpenele tăiate în feli, iar în mijlocul odăii, pe masă, erau fel și fel de bucate tradiționale: ciorba de pui cu tarcăn și legume din burcan; pulpa de porc, împănată cu usturoi și morcovi, unsă cu untură și boia de ardei; costițe de noaten, stropite cu vin Muscat Otonel și marinate cu sare, rozmarin, și piper; păstrăv la cuptor prins de pe râul Boia; cârnați de porc afumați; tobă; caltaboș; mușchiuleți; șoriciul de porc frecat cu sare; prăjiturile și scofeturile tradiționale; cozonacul aburind, de abia scos din cuptor. Bucate, ce putea sătura o sută de oameni, iar ca să lunece mai ușor pe gâtlej, unde va ajunge spre odihnă în pântecul hulpav, nesătul și fără fund al păcătosului dornic de mâncare bună, trebuiau udate din belșug cu vin sânge de taur și cu țuică de prune întoarsă de două ori, ce se găseau lângă lavița unde era zestrea fetelor.  
Lăsându-ne gura apă, ne apucam să cântăm „Steaua”, așa cum o știam de la bunicii noștri, iar la plecare, gazdele ne dădeau bani și ne îndesau în traistă prăjituri și scofeturi, mere, nuci și alune.  
 
„STEAUA SUS RĂSARE  
  
Steaua sus răsare  
Ca o taină mare  
Steaua strălucește  
Și lumii vestește  
Și lumii vestește  
  
Că astăzi Curata  
Preanevinovata  
Fecioara Maria  
Naște pe Mesia  
Naște pe Mesia  
  
Magii cum zăriră  
Steaua și porniră  
Mergând după rază  
Pe Hristos să-l vază  
Pe Hristos să-l vază  
  
Și dacă porniră  
ndată-L găsiră  
La Dansul intrară  
Și se închinară  
Și se închinară  
  
Cu daruri gătite  
Lui Hristos menite  
Ducând fiecare  
Bucurie mare  
Bucurie mare  
 
Care bucurie  
Și aici sa fie  
De la tinerețe  
Pân-la bătrânețe  
Pân-la bătrânețe.”  
  
 
Ajungeam apoi acasă, degerați de frig, însă bucuroși nevoie mare de bănuții ce-i strânsesem cu colindul, și ne juram ca și la anul să umblăm tot așa și să învățăm și mai multe colinde căci, așa, oamenii ne dădeau și mai mulți bani.  
  
Venea apoi, vremea Anului Nou, vreme cu altfel de colinde, vreme de înnoire sufletească, cu bunele și relele fiecăruia, după cum le era năravul. Mă întovărășeam iar cu prietenii mei și plecam să colindăm cu „Plugușorul”, și „Capra” colinde ancestrale. Fiecare ceată de copii, ori băieți mai mari, le compuneau alte versuri specifice. În Greblești, cei mai mici, ce cu greu reușeau să facă față nămeților, colindau cu „Sorcova”, prin casele din mijlocul satului:  
 
 
„SORCOVA  
 
Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un măr, ca un păr
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii.
Ca vița de vie,
La Sfânta Marie.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata.
Tare ca fierul,
Iute ca otelul.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsurosi,
Copii sănătoși.
Câte cuie sunt pe casă,
Atâția galbeni pe masă.
La anul și la mulți ani!
Să trăiți, să ne dați bani!
 
 
Băiețandri, mergeau și colindau:  
 
 
„PLUGUȘORUL  
  
Aho, aho, copii și frați  
Stați puțin și nu mânați,  
Lângă boi v-alăturați  
Și cuvântul mi-ascutați:  
S-a sculat mai an  
Bădica Traian  
Și-a încălecat  
Pe-un cal învățat,  
Cu numele de Graur,  
Cu șaua de aur,  
Cu frâu de mătasă,  
Cât vita de groasa.  
Și în scări s-a ridicat,  
Ca s-aleagă-un loc curat  
De arat și semănat.  
Și-n curând s-a apucat,  
Câmpul neted de arat,  
În lungiș  
Și-n curmeziș  
S-a apucat într-o joi,  
C-un plug cu doisprezece boi:  
Boi bourei  
În coada cu dalbei,  
În frunte țintăței.  
Mânați flăcăi: hai, hai!  
Ziua toată a lucrat,  
Brazda neagra a răsturnat  
Și prin brazde-a semănat  
Grâu mărunt si grâu de vară,  
Să dea Domnul să răsară.  
La anu și la multi ani!”  
 
 
„CAPRA  
 
Foaie verde şi-o alună,
Bună ziua, ziua bună,
Ia deschideţi porţile,
Să intre căpriţele.

Ţa, ta, ta, căpriţă ţa,
Nu te da, nu te lăsa,
Ţa, ţa, ţa, căpriţă ţa,
Capra noastra-i cu mărgei,
Cu cercei cu catifei,
Joacă vesel căpriţa,
Toţi is bucuroşi de ea.

Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!
Nu te da, nu te lăsa,
Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!
Şi plecai şi eu la târg,
Pe căpriţă ce s-o vând,
Şi mergând pe drum, mergând,
Aud din urmă strigând:

Cumpărătorul:

- De vânzare-i capra bade?
Ciobanul:
- De vânzare!
Cumpăratorul:
- Şi cât vrei pe ea?

Ciobanul:
- 1000 de lei!

Cumparatorul:
- E blândă, nu împunge?

Ciobanul:
- E blândă, nu împunge!

(Capra îl împunge pe cumpărător).


Cumpărătorul:

- Eu îţi dau 500 de lei pe ea pentru că împunge.

Ciobanul:
- Decât să-mi dai 500 de lei pe ea, mai bine îi dau un par în cap! (O loveşte uşor cu băţul,
capra cade şi nu mai mişcă).

Alaiul:

- Valeu, capra noastră a murit!

Ţa, ta, ta, căpriţă, ţa!
Te-o lovit vreo boală grea,
Sau pe unde-i colindat,
Veste rea tu ai aflat!?

Ciobanul:

- Baa... da capra nu îi moartă şi nu din pălitură! A leşinat, ce din cele ce-o aflat.

Alaiul:

Scoală tu căpriţa mea,
Faptele s-or îndrepta,
Şi-acum haide să plecăm,
Şi-alte case colindăm,
Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa!
Nu te da, nu te lăsa,
Ţa, ţa, ţa, căpriţa, ţa!”
 
  
Sărbătorile de iarnă se incheie cu „Zoritul”, de Sfântul Ioan Botezătorul:  
  
„ZORITUL  
  
Ziori, ziori, dalbe flori,
Hai grăbiți colindători,
Hai grăbiți colindători,
Că ne-apucă ziua-n satu,
Și-avem trei cai de furatu,
Și-o mândră de căpătatu,
Și-o mandra de căpătatu.
 
  
Unu-i roșu ca focu’,
Altu-i negru ca corbu’,
Altu-ii negru ca corbu’,
Și-altu-i vânăt porumbel,
Numai sunt calici pe el,
Numai sunt calici pe el..
 
  
Omul tânăr și voinic,
Pleacă noaptea la câștig,
Fără băț făr’ de nimic,
Numai cu măinile goale,
Și la brău cu cinci pistoale,
Și la brău cu cinci pistoale,
Două is pline și trei goale,
La mulți ani sfinte Ioane,
La mulți ani sfinte Ioane.”
 
  
 
 
 
Așa era pe atunci. Vremuri de colinde unde, omul se înnoia sufletește, se bucura, uita gâlceava și vorba rea,încălzindu-și sufletul și inima sa bună, odată cu revenirea celor dragi, pe la casele părintești, ori pe la neamuri.  
  
Astăzi e diferit! Case pusti, sate întregi aproape părăsite de cei care au plecat să-și câștige amarul, prin țări străine ce au uitat de Dumnezeu, timp în care, părinții bătrâni și bolnavi, cât or mai trăi și câți mai sunt, își plâng neputințele pe la porțile caselor, așteptându-și copii să se întoarcă și să-i mai vadă încă odată, înainte de a încheia socotelile cu astă lume.  
  
Mergi de sărbători acasă, dragă frate române! Mergi și vizitează-ți părinții, întoarce-te definitiv dacă poți pentru că țara ta, e țara ta, nu a neamurilor născute din colb de copite ce s-au olopșit pe nevăzute în ea.  
  
„Când cuibul ori vizuina e părăsită, altă pasăre ori animal îi ia locul.” spune o vorbă din bătrâni.  
Nu crea o analogie și nu lăsa să se întâmple la fel cu țara ta, România, cu locul unde ai văzut prima dată lumina soarelui. Eu am văzut acea lumină, în Găujani, iar mama Măria lui Roman, moașa mea, mă învăța cântecul lui Ion Dolănescu „M-am născut între Carpați”, dându-mi câte o bucățică pătrată de zahăr tos:  
  
 
„M-AM NĂSCUT ÎNTRE CARPAȚI  
  
 
M-am născut între Carpați  
La poale de munte  
Într-o casă cu multi frați  
Și cu doruri multe  
  
Crescu-i printre brazi și fagi  
La poale de munte  
Lângă turma de oi dragi  
Și cântece multe  
  
Of, mamă, mamă  
Cât trăiesc pe lume nu am teamă  
Of, mamă, mamă  
Dorurile nu le iau în seamă  
  
Măicuță când m-ai făcut  
Verde pom nărut  
Mi-ai pus dor în așternut  
Verde Pom nărut  
  
Mi-ai pus dor m-ai înfășat  
Verde măr rotat  
Și cu dor m-ai legat  
Verde măr rotat  
  
Of, mamă, mamă  
Cât trăiesc pe lume nu am teamă  
Of, mamă, mamă  
Dorurile nu le iau în seama  
  
M-ai legănat cu picioru  
Floare ca bujoru  
Ca sa mă cunun cu doru  
Floare ca bujoru  
  
Cu doru și drumu lung  
Verde grâu mărunt  
Dragostea să n-o ajung  
Verde grâu mărunt  
Of, mamă, mamă  
Cât trăiesc pe lume nu am teamă  
Of, mamă, mamă  
Dorurile nu le iau în seamă.  
  
Sunt mult mai multe colinde, decât cele pe care le-am adunat aici. Fiecare regiune a țării noastre, fiecare sat, chiar fiecare casă are colindele sale. Eu am adunat doar câteva și nu-s destule. Căutați-le, prețuiți-le căci, prin acestea, repet, ne vorbesc strămoșii, ne vorbește trecutul, fără de care rădăcinile noastre de Fii ai Pământului Românesc s-ar jilăvi, ori s-ar usca.  
 
Binecuvîntează Doamne, casa ce primește colindătorii, căci ei sunt mesagerii și mărturisitorii credinței, obiceiurilor, datinilor și tradițiilor multimilenare a poporului român, născut din sânul primordial al geților.  
  
SĂRBĂTORI FERICITE, CU MULTĂ PACE, LUMINĂ, FERICIRE ȘI MULTE BUCURII!  
  
 
  
AHO!  
  
Referinţă Bibliografică:
VREMEA LUI UNDREA, VREME DE COLINDE / Aron Sandru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2916, Anul VIII, 25 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Aron Sandru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aron Sandru
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!