CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Povestiri >  





LEGENDA GAROFIȚEI DE MUNTE ȘI A DEGETĂRUȚULUI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Legenda ne spune că, demult, la poalele munților Carpați, trăia un pădurar recunoscut pentru blândețea lui, și pentru grija ce-o purta animaleor sălbatice. El locuia într-o căbănuță construită din pietre de râu și bușteni uscați de brad, împreună cu nevasta și cei doi copii. Cel mic poreclit „Degetăruț”, un băiețel blond cu un glas de clinchet de clopoței și surioara lui „Garofița”, o fetiță frumușică foc, brunetă, cu ochii albaștri.
Într-o zi, în apropierea casei lor a căzut, rănit de o săgeată, un pui de pajură*, iar pădurarul l-a zărit și a mers să-l ducă în cabana unde locuia, ca să-i îngrijească rana.
Pasărea și-a revenit în câteva zile, hrănit fiind de copiii ce erau mai mereu prin preajmă, și aducându-i apă din izvorul ce se năștea în bulbuci, pare-se din ghețarul din șeaua muntelui.
 
  
  
  
Copiii au îndrăgit tare mult puiul de pajură și se pare că s-a legat o prietenie strânsă între ei. Pasărea devenise singura preocupare a copiilor, cât timp mama lor era plecată cu treburi prin sat, și tatăl lor muncea în pădure.
Vremea a trecut și puiul de pajură într-o zi și-a luat zborul, la început temător, doar câțiva metri prin văzduh, odihnindu-se în repetate rânduri pe câte un vârf de brad, ori pe un mesteacăn căzut, apoi zbura de fiecare dată mai încrezător și din ce în ce mai mult, mai departe, până la steiurile înalte ale mulților, acolo unde altădată sălășuiau uriașii și zmeii mitologici, apoi se întorcea la copii, scoțând țipete ascuțite, vrând parcă să-și anunțe triumful.
 
  

Copiii văzând că prietenul lor zbura, tânjeau să vadă și ei munții cu pădurea, izvoarele și pajiștile adiacente, de sus, din înaltul cerului. Într-o zi, pe când copiii au fost singuri acasă, s-au rugat de pajură, care devenise deja adultă, să-i ia în spate și să-i plimbe puțin peste văile și munții din apropiere. Pajura le-a satisfăcut rugămintea cu drag, apoi aburcându-i pe spatele său, au zburat până hăpt departe, chiar dincolo de steiurile cele mari, până aproape spre fluviul Dunărea. Făcându-se seară s-au pregătit să meargă spre casă. N-au zburat prea mult la întoarcere căci, obosită, vrând să capete ceva puteri pentru a ajunge cu bine acasă, pajura a coborât aproape de un lac imens, cu numele de Bâlea, ca să caute ceva de-ale gurii, pentru ea și pentru copii.
Copiii au început să culeagă afine și struguri sălbatici, iar pajura a găsit o bucată mare de carne de căprioară, lângă o tufă de porumbele*.
După ce s-au ospătat și au prins puteri, au dat să plece, bucuroși de ziua ce tocmai trecuse și care le adusese atâtea surprize plăcute, însă bucuria a fost de scurtă durată deoarece pajura a căzut ca secerată la pământ, moartă. Carnea pe care o mâncase era otrăvită, fiind momeală, pusă de braconieri.
 
  
  
  
Bieții copii au plâns amarnic, după pasărea ce devenise ca un frate pentru ei și care le prilejuise atâtea bucurii. Deja se lăsase noaptea iar fiarele pădurii din apropiere le dădeau târcoale, cu ochii lor sticloși și făptura fantomatică, rânjind, își arătau dinții ascuțiți. Noroc că făcuseră focul cu o piatră de cremene și iască* adunând repede câteva surcele de jepen* și ramuri de la un brad căzut, ce se găsea în apropiere. Trebuiau să-și petreacă noaptea acolo, fiind totuși departe de casă, căci altă modalitate nu era. Știau că părinții lor se vor îngrijora tare, văzând lipsa lor. Au adormit lângă focul mare, ce trosnea din când în când, aruncând vâlvătăi* și scântei în noaptea cea întunecoasă.  
  
  
  
Când copilașii s-au trezit, era deja dimineața devreme, iar ziua se lupta cu noaptea pentru a-și lua dreptul său de domnie. Speriați și cu durerea din suflet ce nu se ostoise* încă, după pasărea lor dragă ce murise, copiii s-au grăbit să plece spre casă, cu gândul la părinții lor. Au intrat în pădure, însă s-au rătăcit repede. Obosiți, s-au așezat pe o buturugă, gândind că, poate, poate cineva o da de ei și îi va îndruma spre drumul bun ce ducea către casa lor. Nezărind pe nimeni, s-au ridicat să plece, umblând dezorientați pe ici, pe colo, doar, doar vor da ochii cu cineva. Au mers ei ce au mers și au ajuns până aproape de fundul pădurii care, ca prin minune, s-a deschis dintr-o dată, arătând o poiană plină cu flori neasemuit de frumoase, iar în mijloc se găsea un castel. Dăduseră peste castelul unde locuia Zâna Munților. Au ajuns la castel într-o clipită unde, plini de speranță, s-au rugat de zână să îi ajute să meargă acasă, vrând să-i povestească tot ce li s-a întâmplat de când au plecat de acasă. Zâna s-a dovedit însă a fi cu inima de piatră, și chiar i-a oprit să intre în castel. Fără să ia seama la ce spunea acei copii și fără să îi pese de suferințele prin care trecuse, i-a transformat pe loc în două flori. Pe fetiță a transformat-o într-o floare, punându-i numele de Garofiță de Munte, iar pe băiețel l-a transformat într-o altă floare și i-a pus numele de Degetăruțul. Aceste flori le găsim și azi pe crestele munților calcaroși, ale masivului Făgăraș, iar cu timpul, semințele lor duse de vânt s-au înfipt și pe crestele celorlalți munți din România, unde au crescut ca flori foarte frumoase și cu un parfum deosebit, ce miroase a munte și a rășină de brad. Garofița de munte are culori de la roșu-cărămiziul, până la galben și violet, în timp ce fratele ei Degetăruțul, are o culoare unică, de un albastrul pur, ca a cerului într-o zi de vară.  
  
  
  
Reluând firul legendei, se spune că cei doi frați vor deveni din nou ființe umane, numai dacă din întâmplare, ori cine știe cum, cineva, v-a uda tulpinele acestor două flori ce cresc una lângă cealaltă, ori va lăsa să cadă peste ele câteva picături de apă tămăduitoare, de la cele șapte izvoare, de pe lângă râul Olt.  
  
  
  

Mulți ani au trecut, poate prea mulți, de la acea întâmplare nefericită, până când, timpul care torcea clipele vieții în furca nemuririi, a hotârât să facă dreptate. Zâna cea rea a Muntelui a fost detronată și dusă drept pedeapsă, undeva prin țările nordului îndepărtat.  
  
  
  
Într-un castel, pe malul Istrului* străvechi, se năștea unicul fiu, al unui domnitor mai bătrân ca zilele și înțelept ca sfânta Duminică, și al unei principese din meleagurile intracarpatice ale României. Părinții săi i-au dat numele de Voinicul Dunăre. Cum e obiceiul, la nașterile pruncilor de români, urmașii colonizatorilor acestui Pământ, sosesc trei ursitoare, surori cu ielele văzduhului, cu nimfele apelor și cu vâlvele munților, ca să le arate Calea- Destinul lor în această lume. Așa au făcut și cu pruncul domnitorului și al principesei născute în inima munților. Una i-a prezis că va crește mare, frumos, sănătos și voinic. Alta i-a prezis că își va găsi aleasa inimii, pe Garofița de Munte, ce o va găsi pe crestele masivilor din Carpați, atunci când îi va oferi apă tămăduitoare din șapte izvoarele înșirate pe lângă râul Olt, iar ultima i-a prezis că va domni peste acel ținut, împreună cu Garofița de Munte până la adânci bătrânețe, lipsiți de griji ori de nevoi, fără să se teamă, cel puțin atâta timp cât va dura domnia lor, că le vor călca ținutul de domnie, neamuri născute din colb de copite, dornice de pământ sfânt și apă vie.  
  
Voinicul Dunăre, creștea într-o zi ca alți în zece, și nu trecu multă vreme până când deveni un fecior de toată frumusețea, cu părul bălai și cu ochii căprui, blând și bun cu animalele, un adevărat fiu al naturii ce o prețuia și o iubea ca pe o mamă, însă dur și neiertător cu toți cei care nedreptățeau pe cineva, ori făceau lucruri rele. Era cu adevărat fiul tatălui său!  
  
Sosind timpul ca cea de a doua profeție a ursitoarei să se împlinească, părinții lui, i-au povestit tot ce trebuia să știe despre Calea- Destinul său în această lume. Fără să mai pregete, tânărul a luat ceva de-ale gurii, straie*, apoi cu binecuvîntarea părinților săi dragi, împreună cu ajutorul Lui Dumnezeu și al Marilor Străbuni, a pornit înainte să-și împlinească ce i-a fost scris.  
  
  
  
În drumul lui, a ajuns la primul izvor de lângă Drăgășani. Acolo, a luat pământ, l-a ars și a făcut un ulcior, apoi l-a umplut cu apă tămăduitoare. A făcut întocmai la toate celelalte izvoare tămăduitoare la care a poposit. A ajuns rând pe rând la Izvorul de la Râureni, izvorul de la Olănești, izvorul de Govora, izvorul Călimănești și Căciulata și la ultimul izvor a fost Boia, ce izvorăște din țâțâna unde se întâlnesc cele două creste, Vemeșoaia și Galbăna a masivului Făgăraș. Cel de al șaptelea ulcior fiind umplut, și cum se lăsa deja noaptea, a hotărât să poposească la stâna din Galbăna. Acolo își petreceau verile, baciul Achim Șandru al lui Niță Raiu și soția sa Nichita, ori Nica Măruții, împreună cu copiii lor Cornelia, Melania, Achimuță și prâslea Aronică. Acești oameni, buni ca pâinea caldă, păstrători ai tradițiilor ciobănești ce se pierd în negura timpurilor de mult apuse, dar niciodată uitate, l-au primit pe acel străin, ospătându-l cu un bulz ciobănesc, o bucadă bună de păstramă uscată de oaie și niște jintiță rece din putineiul* din camera brânzei. Băcița Nica, i-a făcut loc apoi să se odihnească pe o laviță* acoperită cu un țol* dându-i un cojoc ca să se acopere. Mulțumindu-le pentru ospitalitatea lor, ostenit, tânărul nostru drumeț, a adormit în mirosul inconfundabil al lemnului de brad ce trosnea în foc alături, și în leagăn de cântece doinite ce baciul Achim le slobozea cu atâta pricepere din fluierul său, moștenit din tată-n fiu. Pentru ceilalți nu era încă timpul somnului. Îl fugăreau pe Moș Ene, cu hărmălaia iscată de năpârstocul Aronică ce se juca cu cățelul Toflea, un animal negru ca tăciunele și cu părul ce mătura podeaua de pământ bătătorit a stânei, nelipsit de la întorsul oilor, în timp ce Cornelia și Melania își împleteau cozi, iar Achimuță meșterea un resteu* dintr-o ramură de brad.  
  
A doua zi, Voinicul Dunăre, s-a trezit dimineața de vreme, chiar în timpul muslului oilor. După ce și-au rânduit treburile, iar ciobanii au plecat cu oile la păscut, baciul Achim și băcița Nica, împreună cu copii lor, după ce i-au îndesat în desagi* merinde cât să-i ajungă, i-au urat drum bun și cale bătută. Mișcat de bunătatea lor, adevărați oameni ai munților, Voinicul Dunăre, i-a adăugat în inima sa ca un fel de protectori, promițănd în sinea sa, că îi va răsplăti pentru bunătatea lor, fapt ce s-a întâmplat mai târziu.  
  
După o zi de mers, mânat de o forță ascunsă, străbătând sate și cătune, a ajuns la mânăstirea Cozia, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân un domnitor, înaintaș de-al său din aceiași dinastie. S-a rugat pentru izbândă apoi a urcat pe muntele Cozia din masivul Făgăraș. Pe la amiază, ostenit, a ajuns sus pe munte, dând să se odihnească și să îmbuce* ceva de-ale gurii, din desagii cu merinde, dat de bunul baci Achim și băcița Nica, soția sa.  
  
Sătul, după un timp a adormit, și a avut un vis. I se părea că niște flori, ce semănau ca garoafele dar erau în miniatură, se apropia de el. Trezindu-se brusc, Voinicul Dunăre, a văzut că visul său era aievea*. Chiar lângă el și împrejurul lui se găseau acele garofițe. A scos repede cele șapte ulcioare și a udat florile. Ca prin minune, acele flori s-au unit toate, devenind una singură, aproape de statura unui om, ce răspândea un miros fermecător, ce s-a transformat într-o fată neasemuit de frumoasă.  
Închipuiți-vă imensa bucurie a celor doi. Erau cu adevărat sortiți unul altuia. După ce și-au povestit toată viața lor și prin câte au trecut, Voinicul Dunăre și frumoasa Garofița, l-au stropit cu apă tămăduitoare și pe Degetăruțul, ce a trecut prin aceiași metamorfoză, ca și sora sa.  
  
Au plecat mai întâi spre casa părinților fetei, unde i-a găsit bătrâni și triști, plângând soarta vitregă a copiilor lor. Când și-au recunoscut copii, au rămas înărmuriți de uimire, plângând de astă dată de fericire, că dragii lor copii sunt vii și sănătoși. L-au îndrăgit ca pe copilul lor și pe Voinicul Dunăre, apoi au povestit prin câte au trecut cu toții. După un timp, tinerii au plecat cu făgăduiala că se vor întoarce să-i viziteze mereu.  
  
Au ajuns în ținuturile Dunării, acolo unde domnea tatăl Voinicului Dunăre. Mare bucurie le-a făcut părinților săi Voinicul Dunăre, văzândul întors sănătos, împreună cu aleasa inimii sale, frumoasa Garofița și cu fratele ei, Degetăruțul.  
  
Nuntă mare s-a făcut, nuntă ca-n povești, apoi tatăl Voinicului Dunăre, bătrân fiind, i-a înmânat acestuia sceptrul de domnie, după care s-a retras, odihnindu-se meritat, după ce a condus acele ținuturi cu cinste, omenie și dreptate.  
  
Cât timp a domnit Voinicul Dunăre și frumoasa sa soție Garofița în ținuturile Dunării, n-a călcat pe acolo nici unul din neamurile născute din colb de copite, binecuvântând bunul Dumnezeu și Marii Străbuni acele ființe și locuri.  
  
Astăzi, Garofița de Munte și Degetăruțul, sunt ocrotite prin lege.  
  
Dicționar *  
Pajură= Acvilă  
Porumbele= Arbuști- tufe de pe lângă pajiștile de munte, cu fructe având gust dulce acrișor, de culoare albastru închis  
Iască= Ciupercă ce se găsește pe trunchiurile mestecenilor, pusă la uscat din care se aprindea focul de demult  
Jnepen= Molid pitic din familia coniferelor, ce se găsește la marginea pădurilor de brad  
Straie= Haine, îmbrăcăminte  
Istru= Nume arhaic al Dunării  
Ostoi (reg.) = Vindeca  
Vâlvătăi= Flăcări  
Laviță= Pat din scânduri, ori ramuri cioplite de brad ori mesteacăn  
Țol= Pătură îngustă din lână de oaie, bătută în piuă, nelipsită ciobanilor din zona Sibiului și a Munteniei  
Puninei (reg.)= Recipient cinindric din lemn de ulm ori brad, pentru prepararea untului și a jintiței.  
Resteu (reg.)= Ramură de brad crestată, prin care se sfărâmă cașul dospit pentru prepararea brânzei de burduf  
Aievea= În Realitate  
  
Legendă trimisă de Ilie Gherasim, prelucrată și reconstruită de mine, autor Aron Șandru.  
 
  
Referinţă Bibliografică:
LEGENDA GAROFIȚEI DE MUNTE ȘI A DEGETĂRUȚULUI / Aron Sandru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2907, Anul VIII, 16 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Aron Sandru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aron Sandru
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!