CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Traditii >  





URSUL FURNICAR
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Aveam eu vreo douăzeci de ani, tânăr, cu părul bălai, ce îmi curgea în voie pe laturile umerilor, făcând codanele să se roșească, ori de câte ori treceam pe lângă ele, fluierând ștrengar în colțul gurii, fără griji și fără nevoi.  
 
Singura mea preocupare la acea vreme, era doar distracția și voia bună, lucruri obișnuite orcărui adolescent, rebel, ori timid, datorită firii sale, sau mediului în care a crescut.  
Adolescenții sunt la fel, cu toții se aseamănă, căci sunt mlădițe și lăstare tinere, crescute din sămânța neamului nostru românesc. Necazurile și greutățile or avea ele timp să apară, iar de-o da Domnul, cât mai târziu ori deloc.  
 
Într-o zi, cam pe la începutul toamnei, când toată lumea își strâgea puținele recoltele de porumb și de cartofi, de pe dealuri și de pe locurile din spatele casei, ori își aduna pologul (fânul cosit), mă aflam lângă căsoaia tatălui meu, păzind oile ce abia coborâseră de la munte, pe Dealul Chicera, ce străjuiește vama dintre Greblești și Găujani, sate răsfirate pe piepturile dealurilor, sate muntenești arhaice și ancestrale, vechi de când lumea și pământul, din inima Țării Loviștei, cu oameni harnici și săritori la nevoie, dar aprigi din fire, ori de câte ori se putea întâmpla ceva ce le putea priciuni vreun necaz sau vreo supărare.  
 
Cum stăteam eu întins pe țolul din aba bătută-n piuă, mâncând alune și nuci verzi, direct de la producător, adică de la Mama Natură, delectându-mă cu savoarea inconfundabilă a acelor fructe tomnatice, fără să-mi pese de nimeni și de nimic, numai ce văd că vin înspre mine, mai în fugă de le scăpărau călcâiele, mai de-a rostogolul, pe deal la vale, doi băiețandri ce de abia trecuseră amândoi timpuria vârstă de paisprezece, cincisprezece ani, din dealul mărginaș ce noi sătenii îi spunem Dealul Sasului.  
Obosiți, ca vai de ei, gâfâind, mă striga pe mine și pe tatăl meu, nevoie mare, de ziceai că s-o aprins pământul:  
 
- Măăă Aronică, măăă! Nene Achimeee!...  
 
Apoi, îi auzeam cum strigau unul la celălalt, deși erau amândoi unul lângă altul:  
 
-Aoleeeu... na... stai mă, stai să vezi!  
- Mă n-auzi, mă? așteaptă-mă și pe mine!  
 
-Ce să stau, mă, ce ai luat-o arazna? Stai tu, dacă vrei!  
 
-Ursul, mă, ursul ce s-a prins în laț! Ia uite-l!  
 
-Nu e, mă, ce, ești prost! E în laț, acolo în fundul pârâului!  
 
-Mă, și dac-o fi scăpat, hă...!  
Strigau la noi, vorbe fără noimă, gesticulând, cu ochii mai să le iasă din orbite, cu groaza în ei, aproape ca să-și rupă baierele plămânilor și din toți rărunchii, strigau vrute și nevrute, ba una ba alta, ce le venea la gură sărmanii, se mai certau și între ei. Băniam eu că a fost din cauza emoției, după ce a dat nas în nas cu ursul.  
 
Taică-meu Achim, își făcea de lucru pe lângă căsoaie, cioplind niște pari de mestecăn tânăr ca să facă lacre pentru a îngrădi oile. Dumnezeu să-l aibe în paza sa că, a fost un tată bun, om integru, drept și dârz, muntean adevărat, și un cioban până în măduva oaselor, ce a trecut de multișor la cele sfinte, împreună cu maica sufletului meu și a ființei mele, un înger de lumină și o ființă cultă; amândoi născuți din cei mai puri părinți țărani și din cele mai vechi familii de ciobani din Țara Loviștei.  
 
Zarva mare iscată din seninul bucolic al acelei veri tomnatice, câinii ce lătrau ca la urs, și nu că n-ar fi fost adevărat, au speriat orătăniile din ogradă și oile ce s-au rupt în mai multe pâlcuri, umplând pădurea Boboței și părâuirile adiacente; totul părea ca la balamuc, lucru ce m-a scos brusc din letargia acelei seri demiurgice și plină de liniște.  
 
-Ce-i mă... ce-i! Ce, a dat ursul? am zis eu, prefăcându-mă supărat, că m-au scos din starea mea de nepăsare profundă, ridicându-mă de pe țol alene, și mă uitam la ei sprijinit în bâta de corn, frumos crestată cu simbolurile ancestrale ale tagmei ciobănești, abținându-mă totodată să nu râd de cei doi băiețandri, văzând cât de speriați erau și de rostogolurile ce le făceau, de pe deal, la vale, prin mărăcini și hârtoape.  
 
-Păi, să ști tu Aronică! A dat ursul, dar nu unul oarecare ci, unul mare de sute de kile că, dacă l-ai putea ridica și i-ai da drumul, ar sări ca mingea aia de ping-pong, așa de gras și de rotund e lighioana.  
 
-Mă, de vă prind că mințiți, două zile la polog doar cu pâine și apă, ale voastre sunt, fără câr și fără mâr! le-am spus eu celor doi băiețandri care stăteau înfipți în fața mea și a lui taică-meu, sosit și el între timp, curios să afle cine a iscat acea hărmălaie cumplită.  
 
-Aronică, acum nu e de glumă! îmi răspunse unul dintre ei, încă gâfâind.  
 
-Uite! spuse unul dintre ei, arătântu-mi cu mâna, înspre Dealul Sasului. Sub taluzurile ce împrejmuiesc partea acea dintre pârâul de Dealul Sasului și Chiceră, am văzut un urs furnicar prins într-un laț, dar lațul l-o fost prins pe piept și e cam subțire. E laț de iepuri și dacă scapă, ce ști ce-o face!? Hai să mergem repede, să-i punem pielea pe băț!  
 
În timp ce-i ascultam pe cei doi, îmi făceam fel și fel de planuri că, de obicei, mare pacoste aveam cu urșii înspre toamnă, ce se îngrijeau să mănânce cât mai mult, fructe din livadă ori carnea oilor, simțind că iarna se apropie, unde hibernau, până când își scoteau botul din văgăuni sau scorburi adânci, mirosind primăvara timpurie.  
 
-Ce facem tăticule, mergem acum?  
 
-Nu putem merge că se apropie noaptea și trebuie să mulgem oile. Pe de altă parte e periculos, datorită taluzurilor, că nu te lasă să fugi decât înspre părău dacă scapă lighioana și, să ști că noaptea nu e ca ziua! Nu vezi mai nimic și te rupe lighioana. De o fi să fie, om merge dimineață și l-om găsi obosit, apoi vom vedea noi ce-om face.  
 
Zis și... făcut!? Nu, că nu s-a terminat povestea...  
 
Am muls oile de cu seară, apoi am pregătit o cină, așa cum făceam de obicei: ciuperci (bureți lăptoși), pe plită cu sare, păstramă de oaie uscată, mămăligă, telemea și o gură zdravănă de jintiță acră, ori apă din pârâul de lângă Dealul Boboței, rece ca gheața și dulce ca mierea.  
 
Am dormit la areapă, în cojoc lângă oi, unde Mama Pământ îmi era casă iar cerul înstelat, acoperiș.  
 
Frumoase timpuri și pline de nostalgie am trăit pe meleagurile nașterii mele, în sânul naturii, pe poteci prin păduri și golurile muntelui, neumblate decât de animalele sălbatice, sau de oile și câinii ce le însoțeau împreună cu ciobanii sprijiniți în bâta din lemn de corn, trasă prin foc ca să se întărească, cu bucea de aramă la bază și cu fluierul din lemn de frasin uscat, la chimir.  
 
A doua zi, dis de dimineață am pornit cu toții, împreună cu câinii să vedem de urs. După vreo jumătate de oră am ajuns la locul cu pricina. Nici că nu se putea mai rău, după locul unde era prins în laț ursul furnicar. Era prins într-o viroagă greu accesibilă, iar taluzurile de pe deal nu ne dădea nici o posibilitate de fugă în caz că ursul ar fi scăpat, decât trecând nevăzuți pe lângă el, lucru aproape imposibil.  
 
Cu chiu cu vai, am ajuns unde era ursul prins în laț, iar câinii au început să latre și să-i dea târcoale, apărându-ne la nevoie.  
 
Cât ai zice pește, ursul, s-a trezit de hărmălaia iscată cu lătrăturile câinilor și cu ...  
- Huoooo, măăă huuuoo! Ursuuuu* măăă! S-a zmucit odată și... a rămas fraților, liber de laț.  
 
Mă uit în față, în stânga și în dreapta, chiar în sus m-am uitat și numai ce îi văd pe cei doi băiețandri ce se cățăraseră deja în vârful bradului, gata și acela să se rupă dintr-o clipă într-alta, datorită greutății lor, lucru prost gândit, știind că ursul se cațără în copaci la fel de ușor ca și omul, dacă nu mai repede, dar cine mai judeca, ce și cum ar trebui să faci, ca să scapi de lighioană. Eu am rămas împietrit, și fel și fel de sentimente mi-a trecut atunci prin ființa mea, numai frică n-am avut. N-am avut frică în mine de când mă știu, căci am fost crescut liber și în sânul naturii. Una peste alta, nu știam ce să fac. Să râd de cei doi băiețandri ce, în două secunde deja erau în vârful bradului, călcându-se unul pe altul, ba pe cap, ba pe mâini când urcau bradul mai ceva ca o rachetă când își ia zborul, ori să mă îngrijesc de mine. M-am uitat după taică-meu, iar el se găsea puțin în spatele meu, asumuțind câinii la urs căci eu mă găseam chiar în fața lu,i la nici un metru jumătate. Norocul meu a fost că ursul era obosit, și speriat de hărmălaie, de nu... cine știe ce s-ar mai fi putut întâmpla.  
S-au luptat câinii cu ursul, m-am luptat și eu împreună cu taică-meu, până ce lighioana a reușit să scape, din strânsoarea creată ad-hoc, întorcându-se spre pârâul dinspre Dealul Sasului și dus a fost, cum s-au dus atât de repede și acele timpuri magice și pline de misterele locurilor, cu farmecul lor aparte și de neegalat, unde am trăit până la o adolescență destul de târzie, ca un fiu al Țării Loviștei, acel loc și tărâm ancestral, bântuit de legende și misticism.  
 
Să ne prețuim amintirile trăite căci, fără ele am putea fi goi și fără de substanță, doar niște biete ființe efemere, în valul adânc al acestei vieți tulburate.  
 
Referinţă Bibliografică:
URSUL FURNICAR / Aron Sandru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2718, Anul VIII, 10 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Aron Sandru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aron Sandru
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!