CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Carti >  





FIUL PĂMÂNTULUI- continuare.
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
.....................................................................................  
  
Și totuși, în acea zi de primăvară a nașterii mele, nu prea a fost plăcut, și nici bine n-a fost să fie, căci s-a pornit o ploaie încă de când ziua se îngâna cu noaptea, de parcă toți norii de pe cer, i-ar fi adunat sfântul Ilie, rupându-i deasupra munților din jur-împrejurul satului, dezlănțuind urgia, supărat că nu a prins destui draci, să-i lege și să-i bată zdravăn cu biciu de foc, pedepsindu-i pentru răutatea lor. Puhoiul, s-a pornit din munți, găsindu-și apoi vad pe Valea Găujanilor, aducând brazi întregi, cu rădăcini cu tot, bolovani și stânci uriașe, de parcă jurai că era sfârșitul lumii. Casa noastră, grajdul și hodăița unde m-am născut eu, au fost construite pe piciorul dealului Spechică, așa că am fost feriți de prăpădul venit pe Valea Găujanilor.  
  
Se apropia sorocul venirii mele pe lume și, cum, pe atunci, nașterile se făceau mai mult acasă, căci de spital nici vorbă, iar dispensarul era tocmai în Boișoara, cale de mers 3-4 kilometri, de-a lungul satelor de munte, cu suișuri și coborâșuri, cum, nici moașa satului, lelea Vetuța, nu putea fi chemată din cauza viiturii ce se pornise, singura soluție a fost să o aducă mama Maria (așa îi ziceam noi, bunicăi), pe tanti Ileana lui Roman, vecina noastră, la noi acasă, să o ajute pe mămica, să mă nască odat*, că nu mai putea să mă țâie în burtă săraca. îmi venise sorocul și gata!  
  
Nu mai vroiam să stau nici în ruptul capului, în umezeala și în întunericul acela, neastâmpărat, parcă doream să văd cât mai repede lumea și pământul – sublima și neasemuita creație, a Celui ce Le vede și Le face pe toate, Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute.  
  
Cum a și ajuns, tanti Ileana lui Roman, a luat un ciubăr mare de lemn, a pus apă fierbinte aproape pe jumătate, și a pus-o pe mama cu „șezutul” deasupra ciubărului, astupând totul cu un ștergar mare de cânepă, ca să nu iasă aburii, facilitând astfel nașterea mea destul de problematică, căci, loc prea mare nu era unde să mă nască, pentru că ploaia a prins-o pe maică-mea în hodăiță, nemaiputând merge sus, în casa cea mare, unde le avea pe toate orânduite, și la locul lor.  
După aproape o jumătate de oră de chinuri cumplite, ce biata maica-mea le îndura cu stoicism, iacătă-mă-s și eu: mic și sfrijit, un boț de humă, cum bine spunea inegalabilul povestitor român, Ion Creangă, răcnind ca din gură de șarpe, gata să-mi rup baierele plămânilor, venit să trăiesc pe această lume cu bunele și cu relele ei, până când mă voi reântoarce acolo de unde am venit, dând socoteală Creatorului, pentru faptele mele.  
 
Hodăița aceea, era o căsuță din lemn, alcătuită dintr-o singură cameră de 2 metri jumătate, pe doi metri jumătate, pridvorul cu mușcatele mamei în toate culorile, podul căsii unde taică-meu își ținea cojoacele, pieile de porc și de vițel ca să-și facă opinci, precum și nelipsitele bâte din lemn de corn, trecute de trei ori prin foc, ca să le întărească, și acoperișul piramidal din șiță de brad. Acolo, în hodăița aceea, am crescut cu toții: patru copii, părinții și bunicii noștri, la lumina palidă a lămpii, cu gaz lampant, cumpărat de la singurul magazin sătesc, gestionat de nea Bădiță, un om bun ca pâinea caldă. Acum, Hodăița nu mai este, căci a luat-o pârâul, ce trece pe lângă casă și se varsă în Valea Găujanilor, când a venit umflat într-o primăvară, de zăpada ce se se topea sus pe munte.  
 
  
Eu, sunt ultimul dintre cei trei frați mai mari. Suntem perechi; două fete: Ilinca și Maria, și doi băieți: Sorin, și eu prâslea, Aronică. Fetele s-au născut primele, iar noi băieții, după ele. Ne-am născut, am crescut și am copilărit cu toții: surorile mele, fratele meu și eu, până la vremea adolescenței, în leagănul ancestral al ciobanilor, din sânul cărora cu cinste facem parte; o geneaologie ce se pierde în negura vremurilor de mult uitate, din timpurile străbunilor noștri geto-daci, ce-și aveau turmele la păscut, pe culmile munților Parâng și Făgăraș, din Carpații de Curbură.  
Majoritatea celor ce s-au născut în satele din zona Loviștei, au îmbrățișat, vrând-nevrând, frumoasa dar greaua îndeletnicire a ciobănitului, moștenită dealtfel din tată-n fiu, căci era singura viabilă pe cele meleaguri, în afară de cei care mergeau la Sibiu sau la Vâlcea, să se angajeze la Căile Ferate Române. Aș putea spune că, eram cu toții, încă din timpurile de demult, o comunitate bine formată, unită, ce ne ajutam reciproc, ori de câte ori aveam nevoie de un lucru sau de altul, făcând și zile de clacă, după trebuințele și necesitătățile fiecăruia.  
  
Cam pe la vârsta de un an, în jurul datei de 15 mai, atunci când se urcau oile la munte și rămâneau acolo la păscut, până pe 1-8 septembrie, tatăl meu, m-a pus într-o într-o disagă, pe iapa Doina, iar în partea cealaltă, a pus un mieluț, ce a fost fătat mai târziu. Cum însă mieluțul era mai greu ca mine, în partea mea de disagă, tatăl meu a mai pus un drob de sare, ca să se echilibreze greutatea.  
  
Din când în când părinții mei, verificau să vadă dacă este totul bine cu mine, iar maica-mea, îi spunea lui tatei:  
-Măi Achime, oprește o țâră oile ca să-i dau țâță lu* Aronică, că i-o fi foame sărăcuțu*, apoi, tata striga la vătaful Vasile din fruntea oilor:  
-Vasâle, măă..., auz*!? Dă oile pe poiană, să ne hodinim și să îmbucăm și noi ceva și ăsta micu. Vasile fluiera la ceilalți ciobani, să cârmească oile pe poiană, ajutați fiind de Țonțorel, un cățeluș mic, dresat pentru întors oi, tare jucăuș și prietenos cu toată lumea. Era flocos, de nici ochii nu i se mai vedeau, și bătrân pe deasupra săracu*, dar încă făcea treaba bună. La un fluierat specific, sau la comanda: -Dă-te roată! arătândui cățelului direcția, acesta executa intocmai, cele cerute.  
  
După o zi de mers, cu capul bălăngănind în toate părțile, de parcă băteam tactul, după mersul iepei, adormit și obosit, înfășurat în scutece, așa cum se proceda pe atunci cu pruncii până în jurul vârstei de 1 an, de parcă eram mai ceva, decât mumia lui Tutankamon, copilul-faraon al Egiptului, am ajuns la stâna Zănoaga.  
Așa aveam să cunosc, încă de la acea vârstă fragedă, pe Marele Străbun- Muntele, muntele sur, statornic și dârz, cel care avea să-mi fie cel mai bun prieten, iar mai târziu, sfâtuitor și protector ancestral, ce l-am îndrăgit din prima clipă, rămânând o amintire vie și constantă, în inima mea de pribeag pe la porți străine.  
Muntele, îl chem și acum cu mintea mea, mereu îl simt aproape, chiar dacă sunt la mii și mii de kilometri depărtare, ori de câte ori am nevoie de el.  
Slăvit să fi munte etern, căci tu mi-ai dat vlagă și știință, tu m-ai învățat respectul și mi-ai insuflat dragostea de neam și de glie străbună!  
Pe coasta ta, m-am simțit liber ca pasărea cerului și am hălăduit prin râpele tale, fugind mâncând pământul, atunci când vreun porc mistreț, apărea te miri de unde, sau ursul morocănos se ițea de după o tufă de jnepene, nemulțumit că-i stricam somnul de amiază.  
 
Așa eram eu la vârsta copilăriei, cu părul blond, destul de lung, ca surorile mele, Ilinca și Maria, să mi-l împletească, cu ochii schimbători; verzi, albaștri, căprui, după cum era vremea, sau starea mea sufletească, cu un fluieraș micuț, pus la cingătoare, de fratele meu Sorin, flori de bujor și de colț, puse la breteaua pălăriei de aba, ce o turteam cu un pumn, ca să beau apa rece ca gheața și dulce ca mierea, a izvoarelor ce se nasc chiar din vârful muntelui.  
Mă zbenguiam toată ziua prin golurile alpine, cu buzele roș-vinete de zmeură, afine, și frăguțele care le înșiram pe un pai, ce muntele mi le dăruia bucuros, apoi adormeam cu capul pe drobul cu sare, de unde lingeam împreună cu oile, sau mă întindeam pe mușchiul de turbă, moale, și între tufele de bujor de munte ce se găsea din belșug la liziera pădurii, leăgănat de vântul ce trecea lin printre crengile brazilor, în susurul domol al pârâului, ce se izvora din ghețarul de deasupra stânii noastre și ajungea în vale, călărind hârtoape, jgheaburi adânci și cascade, unde se scurgea apoi în Boia sau Râul Nebun, supranumit astfel datorită debitului mare de apă ce se strângea de pe versanți ,primăvara, împreună cu cioate sau resturi de lemne, rupând malurile albiei sale, până la vărsare în râul Olt.  
  
Îmi mai aduc aminte, cum, în stână, sau culcat pe cojoc afară lângă oi, la lumina focului de seară, mâncam talmeș-balmeș, brânză de burduf în cocoloș pe jar, alături de o bucată bună de pastramă uscată de oaie, apoi, îmi astâmpăram setea cu o înghițitură zdravănă de jintiță acră, ascultând poveștile și legendele ciobanilor, iar într-un târziu, cu ochii obosiți, ațipeam pe cojocul gros, până când moș Ene, atingându-mi pleoapele, îmi spunea încetișor:  
  
-Dormi copile!  
.........................................................Va urma.  
  
  
P.S: Pentru a edita și tipări această carte, am nevoie de eventualele sponsorizări. Pentru conformitate, las aici nr. meu de telefon: 00351 925333711. Adresa mea de facebook: Șandru Aron (Deceneu). Email (2): aronsandru@yahoo.com și deceneuinteleptul@yahoo.com  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
FIUL PĂMÂNTULUI- continuare. / Aron Sandru : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2220, Anul VII, 28 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Aron Sandru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aron Sandru
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!