CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fragmente >  





Fragmente din romanul autobiografic `Fărâmă de piatră`
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
copilul de piatră în piatră a rămas  
  
şi crucea-l înghite în fiecare zi  
  
am mângâiat craniul copilului de opt ani  
  
când pleoapele au căzut veşniciei cuvânt  
  
ridic universului cale râzând  
  
îmi aştept plecarea prin inimi de vânt  
  
 
Ştiu că sunt ca o pată vagă pe o pânză neîncepută. Din mine, uneori, răsare un peisaj, sau un interior al unei vieţi în care unii spun că găsesc multe puncte banale, sau dimpotrivă, unele semănând cu un început de coasă a lesturilor unei gândiri în haos. Uneori haos alteori rai, uneori iad, de cele mai multe ori pământ. Totuşi ceva se poate extrage din adâncuri şi poate fi luat de bun. Acum fruntea de pragul de sus al uşii apoi, număr cucuiele apoi, desenez hărţile lor apoi, ... nimic.  
  
Mă întreb adeseori, dacă-mi voi pierde vreodată memoria parţial, în ce ochi senini de copil voi putea privi pentru a mă întoarce?  
  
Cineva îmi spunea că mă voi regăsi în ochii copilului din mine… Nu ştiu dacă el se mai arată în momentul în care te rătăceşti. Aseară am văzut un film cu o tipă care avea afectată partea de creier răspunzătoare cu memoria. În fiecare zi trăia acelaşi lucru. Toţi ţineau mult la ea. Un tip, medic veterinar se căsătoreşte cu ea, o ajută cu tot felul de casete video să păstreze în memorie toate momentele prezentului. Se căsătoreşte cu ea, are o fetiţă şi la final, fetiţa o priveşte, ea o ia în braţe şi filmul se termină cu cele două, mamă şi fiică privindu-se îndelung, zâmbind.  
  
Asta a declanşat în mine ceea ce am scris aici. Cumva copilul poartă acel cod aparte din tine şi privindu-l îţi reaminteşti măcar copilăria, dacă nu şi ceea ce a urmat în viaţa ta, transmiţându-ţi o parte din codul propriei energii. Prin această energie se declanşează amintirile, flashuri ale lor.  
  
Am ajuns să-mi gândesc "viitorul" tot mai mult şi mă cam buşeşte adevărul. Neputând să mă mai mint, încerc să-mi croiesc un ceva care să mă susţină în dorinţa de a trăi, de a-mi reformula dorinţa de a trăi.  
  
M-am gândit mult în seara asta cum ar fi fost acum să am lângă mine doi bărbăţei frumoşi, talentaţi, plini de viaţă. Ascultând minunea asta de om, imagini frumoase, imaginare, se perindau în faţa ochilor mei cu băieţii mei Andrei Cristian, care acum ar fi avut 27 de ani şi Teodor Ioan care ar fi avut 21 de ani. Nu-mi mai trebuia nimic. Erau ei plinul în viaţa mea. Andrei avea simţul culorilor deosebit, o dragoste aparte pentru muzică, arte în general. Teodor era cu muzica sobră, puternică, lumina îl fascina şi îi plăcea să-i citesc rugăciuni, poezie religioasă în special şi din cea obişnuită. Îmi închipui şi eu cum ar fi arătat. Ochii pătrunzători ai lui Teodor mă înghiţeau mereu când ne priveam. La fel şi ai lui Andrei. Îmi ştiau reacţiile viitoare şi imediat mă linişteau râzând, gongănind, ba chiar vorbind un pic, Andrei.  
  
Apa curge, curge viaţa, dar şi singurătatea se accentuează şi doare de multe ori.  
  
Pas înainte cu sufletul acolo unde vrea el să fie, iar ei în inima mamei mereu...  
  
*  
Altă plesnitură vine  
  
Alerg prin propria-mi umbră ca printr-un altar de cuvinte răstălmăcite de minte. Mă asupreşte verbul a fi şi atunci, văd biciul şi plesnitura trezirii cum încropesc în mine nu frica ci, voinţa următorului pas. Îl fac, ştiind că mereu, altă plesnitură vine.  
  
Fulguieşte cărarea mărul cu ramurile lui.  
  
Când închid ochii mă opresc, privesc alternanţa luminilor şi umbrelor anotimpurilor. E ca un vis fără de final în care tropotul gândurilor împinge mereu trupul înainte.  
  
În el, sufletul gustă mişcarea, gustă acţiunea fulgerătoare. Reuşită cădere…  
  
Urmează alt urcuş, altă întrerupere, altă alternanţă de anotimpuri. Toate trec, odată cu pietrele transformate în nisip. Undeva se ridică cetatea, sau piramida cunoaşterii, pe trupul profesorului care şi-a uitat cuvintele la răsărit, sau poate în amurgul fluid în statica picioarelor lui pi.  
  
Vrajba gândurilor continuă. Ascult concertul.  
  
Un gândac de colorado lasă mirosul înţepător al lumii de acum, să umple cavernele frumuseţii. Doar e şi el al Domnului...  
  
Laţ de piatră  
  
Nu mai există nici nimicul în care să oglindesc laţul de verbe din talpa dreaptă, să-l leg atent cu cel din tâmpla stângă, să-mi declar pătimaş iubirea de nimic. E posibil să sară aşchii. Poate nu am ales dalta potrivită laţului de piatră. Frunzele îi scapără… Apatică vară, apatici eroi, înşiraţi de-a lungul laţului, în aşteptarea unei execuţii, ca o sărbătoare creştină puţin amânată a fi, laţul în care pică toţi. Unul trage capătul apoi, gâtul şi-l cuprinde cu ochiul. Câtă comunicare, cât zgomot, câte căderi printr-un laţ de piatră care, frunzele şi le scutură deasupra gropii comune, câte...?  
  
 
  
Pe raftul de sus al gândului, dulapul cu patru odăi în care sufletul întâlneşte pulsul inimii şi al vieţii netulburată de zădărnicia frământărilor, am regăsit o sămânţă albă, prelung modelată de Mâna Domnului.  
  
Se întoarce vestea între aripile unei păsări fără spaţii închise în zborul ei.  
  
Firimitura de pâine din azima libertăţii rămâne în încleştarea dintre a crede şi a cerceta când, de ce, cum, unde, cine sunt în cromatica fără de egal a picturii îngerului cu aripile frânte care mă apără de câte ori mintea aleargă nebună printre rostiri - jumătăţi de rostiri ar fi mai drept să spun - printre jumătăţi de nuanţe jumătăţi de sunete şi ecoul plin, care devine implozie de bucurie în întregul coliviei în care mă tot agit de 49 de ani.  
  
Pământ păstrat în sfera îngheţată a oului, a ovalului în care mă întorc, de câte ori lumina artificială îmi răneşte marginile inimii cu efecte de sfărâmare a razelor florii interiorului cupei-pumn din care fluidul colorat de speranţă în roşu lasă trupul aproape viu aproape dornic mereu de atingerea blândă a iubirii curate a prieteniei fără hotarele unei moralităţi incerte pur umane, pur absurd umane.  
  
Încropesc acum un început pentru o poveste în care finalul se apropie vertiginos în exteriorul născut prea târziu pentru a mai atinge fericirea simplă. Culegător de scoici spiralate am devenit. În ele pun ce am mai de preţ din fiecare întâlnire în care simt cum explodez de bucurie împărţind în neştire minţii inimii sufletului spiritului hrana vie a curăţării vindecării umplerii amforelor de gânduri cu nuanţa cea mai pură a albului cu toată semantica lui neatinsă de temerile absurde ale umanului.  
  
Invaginaţie  
  
La un moment dat, chiar dacă eşti încă tânăr, amintirile încep să muşte din carnea sufletului şi nu le mai poţi ignora. Se întâmplă mai ales atunci când ai obosit să mai trăieşti într-o continuă disperare, într-un gol care-şi întinde braţele scârboase spre tine cu tandreţe prefăcută, sau poate că nu este prefăcută. El te iubeşte nespus şi de atâta dragoste, mai crapă ceva în jurul tău şi înghite oameni apropiaţi, oameni iubiţi din adâncul fiinţei tale. În singurătatea aceea zdrobitoare, în care tot cauţi un liman colţuros de care să te agăţi să te ridici, să mergi mai departe cu toate văzutele şi nevăzutele încercări ale vieţii, zâmbeşti spre colţul în care stau pitiţi îngerii copii, plecaţi înainte să atingă limita superioară a copilăriei, sau poate, alţi pui de om pleacă după ce au gustat un strop de adolescenţă, sau cei mari care au atins maturitatea, pleacă prea grăbiţi în braţele Domnului. În acele clipe, deşi în aparenţă sunt dureroase, de fapt tu te regăseşti. Plângi şi râzi deopotrivă, mângâi un colţ de haină, poate ultima pe care cel plecat la cele veşnice a purtat-o pe ultimul drum către spital, sau poate că a purtat-o în ultima sa zi acasă, şi derulezi totul atât de viu încât retrăieşti totul cu o forţă care te scutură de comoditatea de a pica în disperare. E un amestec greu de definit, de bucurie, năclăire, iar bucurie, apoi tristeţe adâncită de golul acela iubitor, vâscos de iubitor. Totuşi, pentru mine, fiecare scufundare în mlaştina amintirilor, pare cursa de înot în apele care mă curăţă şi, vindecarea, picătura măruntă care vine clipă de clipă să cureţe, să vindece vinovăţii reale sau închipuite mă ajută să păşesc alt şi alt prag mental, sufletesc. Pentru pragul spiritual sunt mult mai multe "jocuri" de construit, de "jucat", de gustat, de ratat şi revenit în ele, după ce forţa vitală reîncepe să-şi adune fragmentele.  
  
Una dintre amintirile care s-au declanşat puţin înainte...  
  
Anul 1992, zile de coşmar pentru mine şi familie. Zile întregi nu am dormit, nu am mâncat. Vedeam cum se topeşte băiatul meu cel mare, Andrei-Cristian. Avea şapte luni. Într-o dimineaţă, am văzut pe scutecul lui (nu aveam la acea vreme pamperşi), o pată de sânge care se tot mărea. M-am uitat atentă la toate cele ale lui şi am văzut cum ieşea prin fundul lui ceva. Am chemat-o pe mama repede. A văzut şi a pus mâna pe telefon. L-am învelit repede într-o păturică de-a lui, i-am pus o căciuliţă şi am mers într-o staţie de taxiuri care-i aproape de noi. Mama a cerut să ne ducă la spitalul Grigore Alexandrescu. Şoferul a întrebat ce are băiatul. Mama i-a spus ceva, eu nu am înţeles nimic. Parcă eram eu însămi Andrei, simţeam acele dureri şi mă rupsesem de realitate. În toată acea perioadă am umblat ca un robot. Nu mai eram în stare să gândesc. Şoferul a spus că mai bine este să mergem la Budimex, la Profesorul Pesamosca, pentru că dumnealui i-a salvat, în aceeaşi situaţie, copilul. Mama a acceptat şi am mers acolo. Am auzit o discuţie între mama şi domnul Profesor Pesamosca, în care mama, medic fiind, i-a dat toate informaţiile necesare pentru cazul băiatului meu. Domnul Profesor a spus că merge pe mâna dumneaei. După o încercare nereuşită a unei variante la intervenţia chirurgicală, au hotărât să-l bage în operaţie de urgenţă, altfel murea.
Ştiu când a ieşit din operaţie. Nu ştiu ce a fost cu mine în cele două ore cât a durat operaţia. Ştiu că i-am privit chipul palid, cu ochii lui mari, umezi, închişi. Am simţit că înnebunesc. Tot universul se prăbuşise pentru mine până când, domnul Profesor Pesamosca mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a spus că de mâine îl voi putea alăpta un pic şi că-mi va zâmbi sigur când se va trezi. Parcă parcă am înviat.
Noaptea care a urmat am adormit pe un pat, alături de băiat. Făceam cu schimbul cu mama. Mama nu putea dormi. Era acea stare în care cred că intră oricare dintre medici şi la dânsa era şi mai puternic momentul atunci, fiind vorba de primul dumneaei nepot, stare în care îşi impun să reziste prin acel mecanism special. Eu picasem lată după o săptămână sau două de nesomn şi nemâncare. Am auzit sau am simţit agitaţie în jurul meu şi am deschis ochii. Era o grămadă de lume în jurul lui Andrei căruia i se încolăcise aiurea furtunul cu care fusese intubat şi putea să moară a doua oară în 24 de ore. L-au salvat.
Atâta vinovăţie am simţit atunci, pentru că am îndrăznit să adorm, încât îmi venea să intru în pământ şi să nu mai ies de acolo. Mama m-a liniştit şi mi-a spus să stau cuminte că nu e cazul să pic şi eu. Am nevoie de putere pentru zilele care urmau.
Am mai stat o săptămână cred, după operaţie, în spital. Când am ieşit, a venit să ne ia cumnatul meu (Domnul să-l odihnească!) care, văzându-mă, mi-a spus: "Ani, parcă ai 35 de ani!" Eu aveam atunci 23 de ani.
Copilul şi-a revenit complet, rapid. Încă îl alăptam, alături de mâncarea de acum normală pentru vârsta lui, pe care i-o administram acasă.Era un luptător. A fost mereu un luptător, dragul mamei. A trăit 11 ani. În 2003, SMA ul l-a învins şi Domnul s-a îndurat şi l-a luat în cuibul acela uimitor de frumos pe care-l numesc Inima Lui.  
  
Să nu uit. Acel şofer a fost prima bătaie pe care i-a dat-o soarta morţii. Prin sfatul lui mi-a salvat copilul de la moarte. Domnul să-l ocrotească!  
  
Mai am o amintire cu încălzirea la piept a plasmei pentru Andrei, în spitalul Emilia Irza.  
  
(Invaginaţia, mai simplu spus, este eliminarea intestinului gros. La Andrei s-a intervenit foarte rapid de la declanşarea necazului şi intestinul lui s-a colorat normal imediat în mâinile domnului Profesor Pesamosca, în timpul operaţiei)  
  
Plasma  
  
La cinci ani, deja SMAul îşi arăta colţii. Andrei, care era un copil mâncăcios, bine făcut, vizibil îşi pierdea masa musculară, iar încovoierea în C, spre dreapta, a coloanei vertebrale, devenea tot mai vizibilă. Nu ştiam pe atunci că de fapt, tetrapareza spastică, cu care mă tot minţeau unii medici, că ar fi realul diagnostic al copilului meu, Andrei Cristian, primul băiat, este de fapt o manifestare a unei boli genetice, fără şanse de vindecare, numită Atrofie Musculară Spinală pe româneşte, în engleză SMA - Spinal Muscular Atrophy, boală care l-a afectat şi pe al doilea băiat al meu, Teodor Ioan.  
  
După câteva zile de febră, răceală şi toate celelalte simptome, m-am internat cu el la spitalul Emilia Irza din capitală. Prima dată l-au pus pe Andrei în diagonală, într-un pat de copil care era mult prea mic pentru dimnesiunile băiatului meu. Am rugat pe cineva de acolo să-l mute pe un pat mai mare. După câteva ore bune l-au mutat pe un pat de copil mare. Noaptea luam scaune de prin alte săli şi dormeam pe ele, pe vinilinul acela care mă înnebunea. Îmi spuneam că e bine că stau un pic cu picioarele întinse şi tăceam.  
  
Andrei avea bronhopneumonie. M-au mutat în alt salon în care exista numai un pat mare. Primele zile n-am îndrăznit să mă strecor pe lângă Andrei, să stau încolăcită la picioarele lui. Îmi era frică să nu-l deranjez cumva. Bietul de el a stat şapte zile cu perfuzii. Slăbise înfiorător şi nu mai aveau unde să-i pună perfuziile pe corpul lui chinuit. Nu-i mai rezistau venele. A reuşit şi atunci şi a învins boala. Nu a mai recuperat în greutate decât foarte foarte puţin până la 11 ani, care a fost vârsta biologică finală pentru el.  
  
Îmi aduc aminte cum ne duceam noi, mamele, şi luam pungile de plasmă şi le încălzeam la piept. Stăteam în picioare şi vorbeam întruna vrurte şi nevrute ca să nu mai simţim arsura recelui. Ne chemau pe rând lângă copilaşi. Era o legătură aparte între noi. Ne rugam unele pe altele să se uite şi la copiii noştri când voiam să mergem o clipă să evadăm din salon. Ne înţelegeam una pe alta. Dacă una dintre noi adormea şi altele erau treze, şi auzeau ceva nefiresc de la vreunul din copilaşi, o atenţionam rapid. Chemam asistentele sau medicii una pentru cealaltă când era vreo problemă. Am stat nouă zile cu Andrei în spital atunci. Când am plecat acasă nu mi-a venit să cred că am scăpat şi de data asta de moarte.  
  
Că acasă aveam aparat de oxigenoterapie şi unul de aspiraţie ca acelea din spital şi-l scoteam de multe ori din stopuri respiratorii, asta e altă poveste, altă încercare, sau un cumul de încercări care au durat aproape clipă de clipă în cei 11 ani de viaţă ai puiului meu cel mare.  
  
Pe atunci oamenii de acolo încă erau oameni. Acum nu mai ştiu cum este. Văd, ascult poveştile oamenilor necăjiţi şi mă crucesc.  
  
Anne Marie Bejliu, 31 iulie 2018  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Fragmente din romanul autobiografic `Fărâmă de piatră` / Anne Marie Bejliu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2769, Anul VIII, 31 iulie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Anne Marie Bejliu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Anne Marie Bejliu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!