CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





Centură de viaţă - iubire -
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
  
Sursa imaginii:  
"Pierrot écrit à Colombine..."  
  
Piatra spune în şoaptă: dacă ai o piatră în mână, nu-i neapărat nevoie să o arunci nici măcar într-un zid darămite într-un om. Apucă-te s-o şlefuieşti. Sigur furtuna mentală se va mai domoli iar din mâinile tale se va naşte cumva un rod ceva mai senin...  
Mă ridic de atâtea ori şi cad cu zgomotul unei pietre în tâmpla adevărului. Nu pot spune că-mi sunt aşternut comod, nici măcar balansoarul din cabana cuvintelor. Nu-mi mai pot spune nimic şi atunci de ce vorbesc?, de ce scriu?, de ce îmi tac fiinţei pentru a imploda într-un târziu ca un vulcan întors în propria-i cămaşă de pământ? Semăn cu o mănuşă murdară, simplă cârpă cu degete îngheţate, incomplete şi atunci... de ce mă mai ridic?  
Vreau să vorbim despre pietre, Victore, poate înţeleg şi eu odată de ce ele cuprind atâta răbdare, chiar dacă sunt aruncate în gol, sunt aruncate în plin, se sfarmă, se împart mereu în bucăţi tot mai mici. Care le este esenţa vieţii şi mai ales, care le este misterul permanentului mister pe care tot încercăm să-l dezvelim, să-l pătrundem?  
******  
Într-o zi m-am descoperit pe mine însămi. Stăteam călare pe nimicul care mă învelește și acum. Număram pietrele pe-atunci. Acum număr crucile și amurgurile de vieți, din care am cules frica organică de a nu-mi fi.  
Goală pe câmpul minat al cuvintelor, aleargă femeia. Culege verbe seci, când fluturi prea orbi întind flori pentru încă o zi a universului.  
Plină în sinea ei, calcă apăsat femeia rădăcinile alegerilor. Tainice zăbrele de flori pocnesc. Îmbobocesc grăbit în mâinile ei, cât brâul cerului şi pământului la un loc, ca o centură de viaţă -iubire-…  
La fântână, clipa începe jocul inelelor. Zidul de piatră închide soarele. Printre zăbrele, apa râde cerului, stele. Apa cheamă noaptea luna plină să-i ţeasă pe pânza izvoarelor, copilăria copiilor nenăscuţi. Fila cade încet. Acoperă pietrele Domnului cu încă o rugă nescrisă.  
Femeia aprinde candela de primăvară, ascultă cântecul fiului, bărbatului, tatălui, Tatălui.  
*****  
Victor apare şi dispare continuu, parcă vrea să mă distragă de la ceea ce caut să scormonesc în spirala cu răspunsuri pe care el o poartă prin coiful ascuţit, micşorând-o, apoi mărind-o neîncetat, aşa cum piatra aruncată în apă naşte cercuri, apoi semicercuri care fug către ţărm şi se parg volatilizându-se. Tălpile goale prind pentru o clipă spuma lăptoasă apoi rămâne sarea pe care soarele o usucă şi îi dă forme ciudate pe glezne. Mă priveşte cu atâta iubire încât îmi vine să o iau la goană rupându-mi rădăcinile în mii de cruci pe care apoi să le înzidesc în inimă pentru clipele în care el dispare plecând în călătoriile focului, ale apei, pământului, aerului şi lemnului din care răsare iar şi iar luminându-mi lăuntricul cu bucuria de a fi.  
- Şnurul cuvintelor este mereu dublu. Fluenţa lor, dacă ar fi să o "colorez", ar fi incoloră sau albastră.  
- Anna, conturul revoltei noastre, ca o ciupercă de apă umple cerul cu metaforele vieţii. În fiecare pumn al lui Dumnezeu câte o ploaie atacă pământul. Printr-un fulger călătoreşte poetul căutându-şi şnurul roşu alb în verbul albastru al viziunilor de o clipă.  
Conturul păcii noastre, ca o pasăre de noapte aprinde candele pe linia lui şapte.  
O lebădă cântă o singură dată, apoi lasă inima cuvântului într-un sunet.  
Conturul larmei noastre, ca un fulger mereu viu răsună pe creasta cea mai înaltă a muntelui aşteptărilor.  
Tăcută, forma revoltei noastre se destramă. Rodeşte neroditul dintr-o sămânţă. Pasărea sensurilor zbucneşte. Libertatea în a fi cunoaşte şi forma, şi neforma, şi tăcutul, şi, mai ales, netăcutul nenăscutului, când născutul râde lui Dumnezeu cu ochii cerului, lăsat pământului pradă creşterii.  
- Încep tot mai mult să simt, Victore, cum mă risipesc prin mine necunoscându-mă, ca un cheag de sânge ameţit de curgerea întregului. Câte un picior de verbe se umflă, pleoapele parcă vor să ajungă la cer fără mine, cresc tot cresc spre tine închise. Ca într-un coşmar mă învârt prin viaţă. Deasupră-mi şi în toate cotloanele minţii zace o vreme, devine activă, adesea frica răsturnând valorile seninului zilelor. Ca o lună plină clipa îşi anină ghearele de pânza necunoaşterii. Mă îmbie cu imagini. Nu o resping. Le privesc, închid în mine plasma tăcerilor să le învăţ reînvăţ farmecul.  
Să urci în caruselul timpului cu bocancii necurăţaţi, e ca un gest al clovnului care-şi pictează buzele mai largi tot mai largi. Păcăleala se aşterne pe umbrele nopţilor nedormite. Fastul circului anunţă prin cornul înfundat, noua zi. Dimineaţa îşi taie răsăritul într-un strigăt scurt de pasăre. Se atinge pământul cu vârful bont al creionului colorat, se rotunjeşte păcăleala.  
Cercurile zboară. Omul, cu zâmbetul îngheţat larg, tot mai larg, dansează cu cercul mai mare. Acrobaţiile reîncep. Totul saltă în vârful unui con de brad.  
Din piatra de sub tălpile spectatorilor, aşchiile sar. În mine, tâmpla zvâcneşte. Spectacolul începe, reîncepe. Prea mult zgomot pentru nimic. Tot circ, tot circ…  
Axa timpului se frânge la final de spectacol, înainte de amurg.  
- Victore, între amurg şi noaptea plină de umbre, câte cercuri mai zboară spre răsărit?  
Am văzut departe în asfinţit cum piatra atinge apa, inelele cresc tot mai mult, până la stingere.  
În mine, curiozitatea creştea până la implozia fiecărei întrebări într-un răspuns. Să fie zborul, să fie unica aripă în care regăseşti propriul lăuntru, scufundat în lăuntrul lăuntrului?  
Poate că toate se vor înzidi într-o cruce de piatră ale cărei braţe au devenit demult umbre. La răsărit apar, apoi în amurg şi din ele cresc visele, şi păsările, şi zborul neîncetat către sine, către El.  
Adevărul e că mă doare al vieţii de tare prezentul. Nu mai sunt mamă sau mai sunt. Mângâi aer amintiri sticlă rece și îngân tăcutului netăcutul.  
El îmi spune să uit, ea mă încurajează să trăiesc, amândoi se prind de mâini și trec hotarul luminii. Acolo, nimeni nu mai primește umbre. Le dezbracă pe cele primite aici ca pe zdrențe, râd ca niște clovni buni și dispar, după ce taie crucea din ultimul sunet auzit de noi.  
Se lasă liniștea trup în labirint…  
***  
Umblu năucă privind cerul cum împarte umbre omului, mișcând brațele soarelui ca pe o caracatiță obosită. Mă gândesc la noi, oamenii care întâlnim uneori iubirea şi habar nu avem cum să-i mângâiem acoladele acelui sistem de atitudini legate între ele atât de profund cu propriile noastre destine sau poate că ele sunt una cu noi demult şi noi doar le întrezărim pas cu pas conexiunile, sensurile, rosturile.  
Ca două clopote ciocnim paharele efemerului. Ne declarăm iubire cu palmele unite spre sus.  
Rugăciunea dimineții ne găsește ca pe două clopote ascultând toaca verbelor în palmele Lui. Suntem aceeași iubire, esența a două clopote vii într-unul din colțurile abisului. Ecoul comun care sparge pocalul morții în două vieți cu o singură inimă ilizibilă.  
Inima pare a fi o gaură neagră sau un triunghi al Bermudelor a/al fiinţei. Ştii ce intră acolo dar niciodată nu ştii ce mocneşte acolo şi mai ales ce este acolo şi arde mocnit. Afli târziu, după erupţia "vulcanului".  
 
Ascult glasul lui Victor care brusc începe să-mi povestească…  
 
- În labirintul în care cuvintele deveniseră demult bulgări de lumină, el sfinţea o cupă de rostiri. Ea răsărea din coada cupei cu zâmbetul ei de pasăre albită de încercări. În clocot sângele răsturna dealurile. Văile ascultătoare primeau pământul şi crucile rădăcini din copacii frânţi. El număra frunzele, câinii lătrau, ea dormea pe braţul lui de argint. Deschidea drumurile în tainele pădurilor arse de seceta omului, când mâna lui, umbra mâinii lui creştea odată cu secera. El deschidea cuiburile liniştit, ea primea puii piuindu-i sensurile cerului. El lăsa în părul ei un fulg de cuvânt, ea năştea un poem copil. Amândoi răsuceau amintirile ca pe firele de pir.  
Păpuşile la teatru se mişcă iar. Ei sunt statuile din cercul de piatră al unei istorii curate.  
Cuminţi, crucile aşteaptă florile primăvara să înflorească.  
Mai târziu, după ce se va fi consumat rostul întâlnirii lor, după ce bucuria va fi trecut de hotarele cuvintelor care-şi tot înfigeau coatele în glasurile lor, ea va ajunge să-i spună…  
- Până să mă dezleg de cuvintele tale, uit cine sunt şi las tălpile să curgă în metaforele timpului pe care, uneori, îl văd cum pune braţele pe băncile parcului şi le scutură zdravăn. Cad vârstele, se aştern altele, ca într-o toamnă timpurie pe care o iubesc atunci când curge prin mine. Timpul o opreşte brusc şi mai adaugă mecanic o vârstă pe tâmplele mele care zvâcnesc primăvăratic, în fiecare piatră pe care, cineva fără contur presară iubire.  
Până să mă dezleg de tine, mă dezleg de mine. Aleg un punct în care mă aşez cu privirea liniştită şi mă aştept… Aştept întregul să-şi privească răspântiile. Când obosesc toate secundele el, timpul, mă lasă să dorm.  
Până să mă dezleg de toate, ascult toaca apoi, fericită, las clopotele să bată. Singurătatea nu mai este singurătate. Fără forme mă ridică până la tâmplele lui Dumnezeu oarbă, senină, ca o statuie a sângelui duminicilor netrăite.  
***  
Aş vrea să pot doborî toate obstacolele ridicate de mine în timp, teama aceasta organică care este posibil să genereze mereu rupturile din toate comunicările mele cu oamenii. Iubesc oamenii şi îmi place să comunic, totuşi acum fug mereu de răni care par a fi necesare şi de neoprit în naşterea lor. Îmi pare timpul lui acum mai mereu ca o luptă a unei păpuşi de piatră cu dalta, la finalul căreia păpuşa rămâne neterminată mereu, căutând în geometriile aerului acel suflu care ar putea-o transforma într-un Pinocchio modern. Probabil că materialul este greşit şi bine ar fi fost să fim din lemn de tei pentru ca tot ceea ce ne defineşte prin credinţă să fie revelat cât mai lesne, să spargă toate crâmpeiele lesturi de blocaje firesc sau nefiresc construite de natura firii umane a fiecăruia.  
Tot căutând soluţii mă afund tot mai mult în alte şi alte blocaje interioare tot mai profunde şi nu reuşesc întotdeauna dacă nu sunt cumva atât de vechi încât am şi uitat de unde au pornit.  
Aruncă şi tu, Victore, o bilă cu zimţi de cristal incolor sau negru, sau roz, să pot discerne în efectul cioplirilor lor succesive asupra mea misterul care-mi răscoală fiinţa şi din care să pot ieşi la suprafaţă cu o fărâmă de iris curat. Abia aştept să pot gusta liniştea izvorului alb, fără să mai fiu obsedată de zidul cetăţii metaforelor induse de furtunile provocate de mine însămi în propria-mi lume a cuvintelor curate.  
******  
- Anna, sunt în mine două şiruri prelungi de strigăte. Unul tăcut, întors spre pământ şi altul înalt care ridică iarba cuvintelor deasupra punctelor nesfârşite din care se nasc monştri. Sunt în mine adunate semnul tău şi al crucii cuvintelor plecate să adoarmă orbii printre lacrimi şi zâmbetele inimilor vii. Se aruncă bulgări de pământ deasupra cutremurelor. Firea ascultă acum liniştită chemarea unei iubiri în care libertatea îşi limpezeşte calea vie.  
Pietre albe şi cenuşii rămân deoparte şi de alta a drumului, ca într-o procesiune a gândurilor şi încercărilor trăite şi netrăite.  
Sunt în mine cratere profunde în care las să lunece amintirile, deopotrivă frumoase şi umbrite de bucurie şi durere, de râsetul clovnului şi de zâmbetul îngheţat al păpuşii cu ochi cenuşii. Sunt în mine spaţii înguste şi largi în care bucuria împinge durerea.  
În bolul alchimic cântecul se naşte sub talpa ierburilor amare.  
Mai senin ca nicicând, la margine de bol stau. Privesc pasul roţilor de tren, visând capătul de drum pentru a continua călătoria sensurilor. Autentică viaţă printre lumi. Argintată tâmplă agaţă timpului glasul. Îl transformă în cântec iubind, iubindu-te, iubind...  
******  
Victor, cât de frumos pare totul când încă poţi iubi ceva material ascuns în trupul unui om. Nu ştiu de ce, noi oamenii mergem mereu înainte într-o poveste de iubire, chiar dacă ştim sau cel puţin simţim că la un moment dat totul devine o mână de nisip în plin vânt în pumnul ori al nostru, ori al celui iubit până în acea clipă. Atât de mult ne înşelăm că iubim când devenim conştienţi că totul de fapt este un flux energetic pe care-l folosim o vreme pentru reechilibrarea propriilor energii, ca apoi, dacă nu-l părăsim la vreme să ne prindă în vâltoarea lui şi să ne ardă, el însuşi devenind fulger.  
Uite că tocmai am încheiat o comunicare cu un om la care am ţinut mult şi nu ştiu dacă mai pot numi iubire ceea ce am trăit sau doar simplă compatibilitate între energiile cuvintelor noastre pe care ni le-am oferit din plin.  
Nu voiam să ajung să-i scriu cuvinte grele pentru că mi-a dăruit multe informaţii benefice evoluţiei mele mentale, sufleteşti şi spirituale. Aş fi vrut să închei elegant, într-un moment prielnic bunătăţii noastre. El spune că sunt un necaz. Adevărul este că toţi devenim un necaz atunci când nu mai suntem utili celuilalt şi totuşi existăm în memoria lui. Cumva se declanşează în subconştient nevoia de răspuns la toate întrebările pe care n-am avut curajul sau n-am apucat să i le adresăm cât încă mai funcţiona comunicarea dintre noi. Rămânem suspendaţi cumva de lesturile oricărei comunicări cu ceilalţi şi din asta cred că se naşte frustrarea. Unii se mint şi afirmă că nu simt aşa ceva, se prefac indiferenţi. Revin de mii de ori în acea comunicare aruncând câte un lest către celălalt, scoţându-l din starea de bine pe care cu greu şi-o reface. Nevoia de a răni e uriaşă la oameni şi mă sperie de multe ori, indiferent cât de echilibrată sunt.  
În tot acest haos interior simt de multe ori cum se aşterne liniştea protectoare a jocului tău cu mine de-a adevărul şi chiar dezlegi multe din nodurile misterului acela dureros. Totuşi răbdarea pare că nu aparţine firii mele şi iar mă înfurii ca o găină aiurită şi zgurm la rădăcina unui măr după câteva seminţe, coji de măr copt, prea copt pentru a mai lăsa ceva în ghearele mele nătânge.  
Simt de multe ori cum te ascunzi după toate mingiile pământului şi primăvara mai ales separi în culori mişcările, loviturile lor de zidurile înalte ale cunoaşterii. Citesc şi mă uimeşte aşternerea gândurilor unuia sau a altuia dintre cei plecaţi demult, sinceritatea lor explozivă şi implozivă totodată, şi nu pot să nu mă pun apoi să aştern şi eu la rându-mi totul ca pe o pârtie a alunecărilor abuziv parcă înmulţite în ultimii ani în viaţa mea.  
Mă tem să nu mai cad şi o spun cât se poate de sincer. Mă tem că voi pierde la un moment dat contactul sau numărul stâlpilor aşternuţi în calea mea pe parcursul acestui drum plin de încercări. Nu mai ştiu cum pot cerne încercările depăşite de cele încă proaspete.  
I-am spus acelui om cu care am încetat să mai comunic să nu mai amestece sufletele în clasificările lui. Nu ştiu dacă a înţeles şi cred că spiritul lui a obosit să-i mai repete acest lucru, să-i ciocănească un pic vârstele şi să-l trezească la realitatea interioară care dacă o va vizita probabil că se va lămuri că a luat-o pe un drum greşit cu toată cunoaşterea lui ştiinţifică, teologică, socio-umană.  
Descopăr tot mai mult în el propriile-mi greşeli şi totuşi ceva diferă profund în cele două moduri de gândire. El amestecă oamenii din comoditate, eu nu fac asta dintr-un motiv foarte clar: nu mi-a plăcut niciodată să stau printre orbi, sufleteşte vorbind, nu fizic. Când ajung lângă oameni privesc pe fiecare pe rând, le ascult ritmul a tot ceea ce emană, mai ales energetic. Nu pun etichete.  
Nu uit nimic din ce mi-au oferit bun, dar în acelaşi timp casc ochii la tot ceea ce au aruncat spre mine toxic.  
Degeaba faci un bine unui om, dacă la urmă vii şi îi calci cu bocancii sufletul cu vorbe prosteşti, cu gesturi nelalocul lor, semn că ţi-ai pierdut minţile sau cu altă vorbă, că ţi-au sărit câteva ţigle de pe acoperiş.  
Poţi veni pe urmă cu o mie de floricele, cu o mie de vorbe fals îngereşti. Ce ai găurit, găurit rămâne oricâte iţe mai încerci să prinzi la loc. Totul se destramă, apoi se prăvale asupră-ţi cu forţă înmiită.  
Încrederea unui om odată zdrenţuită, nu se mai poate numi încredere. Mereu va plana îndoiala asupră-ţi din parte-i.  
Omul nu este maşină, nu este robot, nu este jucărie. Şi în general ceea ce este profund viu ca emoţie, ca trăire, nu se reface niciodată. Că există iluzia refacerii, asta îşi asumă fiecare cum vrea şi cum doreşte, dacă poate accepta minciuna în continuare.  
 
Acum ceartă-mă, că asta-mi mai lipseşte.  
*****  
“Armonia cu noi înşine depinde total de armonia noastră cu Dumnezeu.” - autor anonim  
“În mod logic, armonia trebuie să vină din inimă. Armonia se bazează într-o mare măsură pe încredere. De îndată ce este folosită forţa, aceasta creează teamă. Teama şi încrederea nu se pot împăca una cu cealaltă.” - Dalai Lama  
******  
Victor, rostogoleşte spre mine un măr, o pară şi o nucă. Râde cald, cumva ascuns percepţiilor mele şi-mi spune să privesc pe rând, atent fructele, forma lor, să le simt parfumul, esenţele, liniile formelor şi apoi să-i desfăşor pe un mosor de aţă ilizibilă sau pe o coardă elastică pe care să-mi închipui că merg privind cerul toate emoţiile pe care le trăiesc la prima privire, unica privire care contează mereu de fapt.  
Vrea să-mi spună, cred eu, de ce teama nu se înţelege deloc cu încrederea şi că în toate relaţiile mele cu persoane masculine intervine teama aceea profundă născută sigur din teama nenăscutului din mine care a simţit pericolul expulziei mai devreme decât naşterea şi poate fărâmiţarea materiei din care urma să devină născutul, copila, adolescenta, femeia... Îl întreb de ce se menţine şi acum, după ce am aflat că de fapt tata m-a salvat, tata a vrut să trăiesc, că am fost, sunt şi voi produsul înţelepciunii sale din acele clipe. Poate că o vină ascunsă că totuşi m-am născut a formulat ilizibil cererea de mai târziu a propriei mele conştiinţe de a fi rănită a determinat multe fiinţe care s-au perindat prin viaţă să mă-mi frângă avântul iubitor, să rănească profund acest suflet năucit de toate câte se derulau, poate. El îmi spune să continui călătoria cu nuca.  
O privesc şi atunci simt cum ceva din interior se zbate să se formeze, să trăiască, să bucure cerul cu vibraţia sa plină de bucurii necunoscute omului. Miezul acela alb, lichid, dulce, parfumat, capătă tot mai mult forma laboratorului gândirii omeneşti, dar mă întreb de ce nimic pe această lume nu poate rezista fără veşmânt.  
Să-mi fie şi acum atât de frică de neviaţă, de fărâmare? Atât de adâncă este rana încât clipele celor patruzeci şi opt de ani prin care m-am scurs ca fiinţă umană nu au reuşit să o vindece? Sau poate că ceva anume în mine atunci refuza viaţa ştiind la ce s-a angrenat acceptând încercările care au urmat? Există o conştiinţă a nenăscutului? Sau mai degrabă o subconştiinţă a lui?  
Peste toate tăcerile lui Victor din acele clipe, aud foşnetul fructelor rostogolind odată cu ele propria-mi fiinţă printre rădăcinile tuturor pomilor fructiferi tăiaţi de mâinile oamenilor şi totodată, simt aromele timpilor acestei vieţi în care nici acum nu mă regăsesc.  
Mărul cu aromele lui încearcă să mă determine să simt culorile pământului şi ale iubirii Domnului. Este sfera în care tot îmi doresc tăcut să intru să-i muşc mărginirile şi nemărginirile, ca într-o călătorie continuă a cunoaşterii şi mai ales a autocunoaşterii de sine.  
Para mă incită să urmăresc firele de nisip din toate clepsidrele timpului meu nesătul în a mi se deschide, a se arcui în privirile mele, devenind prin arcurile şi săgeţile lui una cu mine, când ascuţit, când nivelat cu dălţi invizibile, crescând descrescând în spirale tot mai tainice, tot mai pierdute în universalitatea feminităţii pe care nu demult o respingeam cu înverşunare cercetând-o ca pe un obiect ciudat, îndepărtat de fiinţa mea.  
Doamne, Victore, cât m-am putut pierde de mine! Cât m-am putut respinge din cauze, pot spune, minore. Şi odată cu mine te-am rătăcit şi pe tine, uitând să-ţi conştientizez frumuseţea, prezenţa tulburătoare, apoi tot mai clară care m-a reechilibrat mereu în pline furtuni interioare.  
Prinde-mi tâmplele în coiful tău şi nu le mai da drumul. Ţine-mă strâns să-ţi simt iubirea simplă,, curată, liniştită şi dă-mi voie măcar pentru nouă arce de timp să nu mai greşesc.  
Îmi pare din ce în ce mai clar faptul că subconştientul nenăscutului este şef de trib peste toţi mormolocii raţiunii şi ceva mai târziu îşi uneşte forţele cu subconştientul născutului, al sugarului, copilului. Adolescentul şi maturul deja primesc pe tavă materialul de dislocat, iar forţele lor sunt deja slăbite de lenea atât de convingătoare a umanului, pentru a mai putea discerne bolovanii de granulaţia fină a nisipului lăuntrului pe care numai tălpile îngerilor mai calcă uneori protejându-i frumuseţea şi armonia interioară.  
Şi iubirea vine tot de acolo, din subconştientul nenăscutului, altfel cred că pe pământ nu exista semnul acesta al vulturului sărutând fruntea căprioarei când paşte cu aripa sa, luând în ochii lui bucuria cerului de a fi senin.  
Poate că de aceea am iubit şi iubesc mereu cu o frică interioară inexplicabilă. Poate că de aceea am pornit a vorbi cu spiritul meu ascuţit, Victor, clovnul din mine care de multe ori şade şi mă priveşte ca o statuie perfectă a simţurilor înalte, certându-mă şi alinându-mă în acelaşi timp pe unica aripă văzută de mine cândva, lăsând urme clare de zbor în scoarţa plină de infinituri a copacului existenţei fiinţei mele.  
  
 
("Victor, clovnul din mine", fragment de roman în construcţie)  
  
Anne Marie Bejliu, 16 martie 2017  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Centură de viaţă - iubire - / Anne Marie Bejliu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2267, Anul VII, 16 martie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Anne Marie Bejliu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Anne Marie Bejliu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!