CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fragmente >  





Singurătate
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Singurătatea  
- piatra ascuţită  
pe care calcă sufletul  
ca pe apa regăsirii  
rotunjindu-se amândoi  
de câte ori Mâna Domnului  
mai lasă o încercare  
în miezul de azimă căzut  
din ciocul păsării iubirii  
  
Nu mai ştiu când am ales singurătatea şi, dacă ar fi să măsor timpul scurs de când mi-am dorit prietenia ca o intensă comunicare între întregul care mă defineşte şi un alt întreg care defineşte o altă fiinţă, atunci aş uita în infinitul de paşi tereştri cine am fost, cine sunt sau cine mai sunt, pentru că o uriaşă parte dintre noi, oamenii, ne lăsăm duşi de apele vieţii şi uităm să ne privim atent, să ne cunoaştem. Alegem adeseori să ne definească ceilalţi, să exprime măsura ființei noastre cu limitele proprii, cu nevoile proprii.  
Am făcut greşeala asta, sau poate că nu a fost greşeală, ci drumul firesc pe care l-am parcurs către şi prin suferinţă interioară profundă pe care acum, cu maturitatea, atât cât am avut dreptul să o primesc şi să o dezvolt, consider că singură am cerut-o urmând codul firesc al propriei evoluţii.  
Existenţa m-a lovit crunt exact acolo unde mi-am permis să visez şi acum aproape că îmi este frică să mai visez. Totuşi reuşesc de multe ori să mă las purtată pe braţele unor vise care nu mai duc către oameni ci, către ceea ce există în mine şi vreau să cunosc, să aprofundez, să dezvolt.  
Cu o naivitate de ciclop, folosit de ceilalţi tocmai pentru că deţine un singur ochi, mi-am urmat calea în viaţa materială, sufletească. Am crezut că oamenii care vin singuri către mine, vin cu intenţii bune şi că nu mă vor răni voit niciodată. Gândeam aşa, pentru că am crescut într-o familie în care încrederea unuia dintre noi în ceilalţi şi a celorlalţi în el era dezvoltată puternic în toate unghiurile posibile ale existenţei de zi cu zi. Pe la şaisprezece ani, când am început să lucrez, am cunoscut latura întunecată a oamenilor care vin spre tine cu un zâmbet larg, te ajută să te deschizi în comunicarea cu ei, ca apoi să te trădeze înşirând public povestea vieţii tale, acele lucruri pe care până să-i cunoşti nu le vorbeai nici măcar cu tine şi încercai să le închizi în subconştient cu cât mai multe lacăte cu coduri imposibile. Cea mai cruntă lovitură la începutul vieţii mele într-un grup larg de oameni maturi a fost la 19 ani, când s-a prăbuşit prima dată conturul pe care-l credeam stabil al prieteniei cu o femeie mai în vârstă decât mine.  
Prima mea prietenă adevărată, profundă a fost Omama, mama tatălui meu. Cu dumneaei am deschis ochii de adolescentă asupra bucuriei de a scrie şi pentru că i-a plăcut să-i citesc din jurnalul meu de copilă, m-a încurajat să scriu, pentru că asta ajungea să-mi rămână la un moment dat în viaţă, să mă bucure, să mă ajute să mă păstrez deschisă vieţii, oamenilor, naturii, şi mai departe mie însămi căutându-L pe Dumnezeu în mine şi în tot ceea ce defineşte exteriorul prin care păşesc şi acum.  
Nu ştiu cum s-a întâmplat de atunci şi în toată viaţa mea, dar loviturile de genul acesta au venit mereu în momente de răscruce ale vieţii mele. Când aveam nouăsprezece ani a murit Omama, prima mea prietenă, bunica mea de platină. Am simţit atunci conturul singurătăţii, aşa cum simţi într-un atelier mecanic primul contact cu o menghină. Recele fierului, teama de strângere, constrângere privind cum răsuceşte fierul între cele două gheare. Multă vreme am asociat acel rece al menghinei (am urmat secţia de chimie şi apoi secţia de mecanică a aceluiaşi liceu şi mergeam adesea la atelierul mecanic când era cuprinsă în program practica la acel atelier) cu momentul în care am aflat că a murit bunica, cu sărutul dat pe fruntea dumneaei după ce a murit şi lipsa acută a răspunsului dumneaei, căldura, lumina, iubirea profundă pe care mi-o purta.  
Altă lovitură a fost după ce a murit primul meu băiat, Andrei Cristian. Alta a fost după plecarea la Domnul a celui de-al doilea copil, Teodor Ioan. După plecarea la Domnul a lui tata, de acum doi ani a urmat o alta.  
Şi toate au venit din partea unor oameni cu care am comunicat intens, prietenește, profund chiar. De asta stau şi mă întreb dacă nu cumva greşesc eu în relaţiile interumane, sau poate sunt prea grăbită să ofer şi acele persoane se simt sufocate. Această ofertă nu cumva cuprinde propriile mele lipsuri pe care încerc să le acopăr oferind şi de fapt nu oferind ci dăruind, pentru că nu aştept nimic în schimb material vorbind, palpabil, ci mai degrabă acea bucurie, mulţumire sufletească, acea relaxare a fiinţei mele, dar mai întâi pe cea cuprinsă în fiinţa din faţa mea sau de oriunde. Păstrez în mine încrederea în oameni, sămânța aceasta nu poate fi distrusă tocmai pentru că în fapt, prin toate formele de comunicare cu alte ființe umane construim încrederea în sine. Consider că aceasta este acțiunea cea mai intensă indiferent de poveștile care se țes în jurul ei, povești de dragoste, povești ale unor prietenii trecătoare, amiciții, prietenii profunde. Toată viața ne dorim prietenia propriului spirit și pentru asta ne căutăm pe noi înșine. Așa este scris omului, să fie dual, să pornească de la tot ceea ce definește materia care-l ajută să se regăsească spiritual, ceea ce-l definește dincolo de limitele umanului în care se manifestă într-o viață biologică.  
Îmi place să mă implic mental, sufleteşte, spiritual total în relaţiile interumane. Dacă nu fac aşa, simt că mă îmbolnăvesc. Acum împlinesc mult mai rar acest lucru pentru că cern mult oamenii. Au fost prea mulţi (sau poate că nu-s destui - nu ştiu) care m-au folosit pur şi simplu, au fost nişte măşti care se tot schimbau pe chipurile acelor oameni care la final, după ce le împlineam nevoile materiale sau pe cele profesionale, pentru că nu poate fi vorba de suflet aici, mă aruncau ca pe o cârpă. Urma o perioadă lungă în care încercam să mă detaşez de tot ceea ce le definea, perioadă în care acele persoane reveneau cu alte cereri, fiind sigure că nu le voi refuza, pentru că îmi măsuraseră suficient fragilitatea şi mai ales bucuria cu care acceptam mereu să ajut, să sprijin, apoi mă aruncau ca pe o cârpă de praf ori la găleată, ori undeva într-un colţ întunecat din care eu mai departe iar mă ridicam. La un moment dat ceva s-a trezit bine de tot în mine şi am început să ofer surprize. Una din ele a fost indiferenţa pe care la început o jucam prost dar o duceam până la capăt, ne mai implicându-mă în nici una din acţiunile lor. Alta ar fi faptul că am învăţat să-mi revin prin scris pe drumul real de care îmi pasă şi anume acea direcţie pe care toţi o dorim a ne fi calea vindecării, autovindecării reale, profunde, cea către noi înşine.  
Am stat de multe ori şi m-am gândit la faptul că poate sunt prea sinceră în ceea ce scriu şi că asta mă va izola de cei care aleg o implicare superficială în aşternerea gândurilor generate de emoţii. Totuşi asta a fost unica soluţie la multele situaţii în care m-am aflat şi din care am căutat mereu ieşirea, târându-mă, mergând normal, rostogolindu-mă printre toate încercările care m-au topit, îngheţat, amorţit, redat mie însămi mai puternică pot spune şi dornică tot mai mult să-mi cunosc limitele sau infinitul acelor limite. Mai ales infinitul acelor limite.  
Este grea calea aleasă şi am simţit de multe ori o ardere interioară cumplită. Eliberarea uriaşă a venit după o experienţă pe care am povestit-o în primul meu roman, "Cuib de păsări spin, cuib de jocuri nejucate". După acea experienţă însă, simt arderile mult mai intense dar nu mai sunt copleşitoare pentru minte, suflet, spirit. Reuşesc de multe ori să le analizez cu o claritate care uneori mă sperie, pentru că nu îi cunosc toate "coordonatele", toţi parametri, toate posibilităţile de care mă pot folosi în propria analiză a reacţiilor interioare şi exterioare ale fiinţei. Per total este mult mai bine.  
Ce mă bucură în toate acestea este faptul că nu mă mai urăsc aşa cum m-am urât din anul 2006, din clipa în care, în braţele mele fiind, băiatul meu Teodor Ioan a încetat să mai accepte viaţa de aici în care suferinţa trupului devenise pentru el un coşmar nesfârşit, până acum patru ani. De atunci încoace fiecare granulă de nisip care s-a scurs în clepsidra vieţii am început mai întîi să o recunosc ca fiind a mea, să-i caut cauzele profunde ale căderii, ale aşternerii, ale nivelării cu celelalte. Au venit alte şi alte străfulgerări, alte fulgere tot mai puternice care m-au răsturnat ca pe un pitic neputincios în iarba aşteptărilor. Acea iarbă îmi părea mereu amară şi parcă nu-i mai vedeam clar culoarea. Verdele devenise rugina unui timp care parcă lua forma tot mai mult a unei seceri nemiloase pe sub care rătăceam alergând continuu. Ce mă uimea era faptul că nu-mi pierdeam minţile, nu aveam porniri nebuneşti, nu căutam scăpare ci dimpotrivă parcă voiam cu tot dinadinsul să-i cunosc gradul ascuţişului, să măsor prin mine forţa de pătrundere. Luam totul aşa cum venea, tremuram înnebunită în faţa durerii pe care o simţeam şi fizic, apoi ca prin minune totul se aşeza exact ca marea după furtună. Vedeam din nou clar şi reuşeam să revăd şi retrăiesc totul acut, pentru ca apoi să analizez la rece totul, fără să mai simt durere ci o claritate a simţurilor retrezite de viaţă mult mai puternic. Era o implicare complexă: mental, sufleteşte, spiritual, dar organismul, corpul fizic nu mai resimţea totul ca în clipele acelui prezent trecut trăit.  
Mi-am urmat menirea cu toate cele zilnice dar parcă tot mai mult căutam (şi caut) singurătatea. O singurătate plăcută, răcoroasă în care Îl percep tot mai clar pe Dumnezeu cum cuprinde în energiile sale necreate tot ceea ce îmi defineşte mişcarea întregii fiinţe.  
Sunt momente în care sunt atât de trează, încât totul dispare din jurul meu şi încep să discut tăcut cu mine însămi de parcă am fi două energii separate, mereu întregind existenţa acestei cruci în jurul căreia m-am născut om, am crescut, cresc, trăiesc întru moarte spre trezirea veşnică.  
Am atins un punct în care pot pătrunde în mine oricând, chiar dacă mâinile împlinesc muncile zilei şi-s perfect trează. Mă bucură acest fapt şi mai ales că am reuşit să nu rătăcesc între două planuri care numai din când în când se intersectează răscolindu-mă. Încă îmi spun în sinea mea: ce moment ciudat! Oare nu am înnebunit? Mama îmi spunea şi îmi spune de multe ori: Ai vrea tu să înnebuneşti! Şi eu aş vrea. Nu avem voie. Gabi. Tac, o ascult, mă duc în camera lui Gabi şi îi mângâi creştetul acum chelit şi fruntea înaltă şi mâinile lui frumoase de pianist. Mă priveşte sau uneori rămâne cu ochii în hârtiile lui şi scrie mai departe, bodogăne încetişor ceva apoi lasă totul deoparte şi mă prinde într-o îmbrăţişare zdravănă de frate iubitor.  
Îmi aduc aminte în acele clipe că de fapt singurătatea este mult mai acidă alături de majoritatea oamenilor care au lăsat în străfundurile lor căldura, lumina fiinţei şi frumuseţea ei de teama că vor răniţi. Câteodată văd chipuri zâmbăreţe, mâini desfăcute larg a îmbrăţişare şi aş vrea să le cred simpatia, manifestarea prieteniei. Totuşi ştiu că mulţi dintre ei joacă o piesă de teatru care nu se sfârşeşte decât în clipa în care se află singuri, sau poate nici atunci. Prea mult ne place să ne păcălim, prea mult ne folosim fără să ne pese ce este dincolo de faţada cu care ne prezentăm "publicului".  
Şi atunci, nu pare mult mai firească întoarcerea către sine după ce am cules atâta gheaţă de la societatea umană. Aproape că strigă la noi sinele vrând să ne spună că el există, că este mult mai cald, mai blând cu noi decât oricare din crucile umblătoare care-şi perindă măştile prin faţa inimii noastre.  
Nu particularizez poveștile care m-au rănit într-un fel sau altul, sau cu o intensitate sau alta. Fiecare și-a urmat datul în momentul călătoriei lor prin viața mea. Mulți mi-au fost dragi, i-am respectat din tot sufletul și cu toată rațiunea cu care m-a înzestrat cerul, atât cât este. Totuși mă întreb mereu de ce frumusețea lor a pălit la un moment dat prin acțiunile lor. Nu pot afirma că nu mai am încredere în ei. Am avut momente în care mi-am spus că acea încredere investită în ei s-a dizolvat în mocirla gesturilor urâte, dar acum, privind în urmă puzzlel-ul, privesc altfel scenariul și scenografia actelor teatrale desprinse parcă dintr-un tablou uriaș care la orice vernisaj îți absoarbe atenția și rămâi ore în șir privindu-l redescoperind în fiecare fracțiune de timp altceva pierdut în secunda anterioară. Am pus punct comunicării în momentul în care am simțit că bătaia de joc sau poate o pot numi altfel, nu știu cum, devine toxică pentru mine. Sau am pus punct în momentul în care am simțit acut că totul merge în gol. Consider că rolul unei prietenii, indiferent de gradul ei de profunzime este benefic atâta vreme cât ”părțile” sunt capabile să se respecte, să-și dăruiască informații din toate direcțiile de manifestare ale existenței. Când totul începe să se rotească în jurul manifestării orgoliilor este clar că a venit momentul de final al piesei de teatru și publicul așteaptă ieșirea la rampă pe rând, sau împreună a celor implicați în acea comunicare. După spectacol, fiecare pleacă liniștit pe calea vieții sale, fără răzbunări absurde, salutându-se civilizat. Asta este plăcerea mea, nu știu dacă și altora le place ”dansul” acesta. Problema e a lor.  
Mă gândeam aseară că pare absurd ceea ce spun aici, dar am reparcurs ceea ce am scris încercând să retrăiesc rând pe rând toate momentele acelea care pentru mine au fost ca nişte coşmaruri atunci. Am retrăit câteva încercând să simt dacă mai am, dacă păstrez vreun lest de furie pentru acei oameni. Surpriza este că nu, dar nu doresc să se întoarcă nici unul în viaţa mea. Le-a trecut timpul şi s-a umplut carul cu alte fiinţe care tot vin să-şi împlinească datul prin viaţa mea, fiecare cu codul ei energetic benefic sau nu, pentru mine. Domnul ştie cel mai bine cât vor poposi şi când vor pleca şi ei rând pe rând pe rând pe rând...  
Mă distrează să mă autoironizez. Mă trezeşte din amorţeală şi mai ales îmi trezeşte mintea prea dornică uneori de autolaudă. Spun atunci că viaţa trece mai departe firesc şi ciupeşte bolovanii adunaţi de niciunde în această autolaudă care nu ajută la nimic. Ciuperca se vede mereu ascunsă printre ierburile pădurii.  
Râd. Din colţul de taină, Victor îmi şopteşte ghiduş: "Si tacuisses, philosophus mansisses." ("Dacă tăceai, filosof rămâneai.")  
 
- fragment din romanul în lucru "Victor, clovnul din mine" -  
 
Anne Marie Bejliu, 22-24 februarie 2017  
  
  
  
Referinţă Bibliografică:
Singurătate / Anne Marie Bejliu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2247, Anul VII, 24 februarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Anne Marie Bejliu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Anne Marie Bejliu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!