Bunica mea, de ce când stai
Şi mă priveşti, ţi-s ochii umezi,
De parcă vezi un colţ de rai,
Te uiţi la mine, nu ştiai…
Că m-am născut să-ţi fiu lumină
Şi cântec, vrajă – câteodată
Şi-n zile care-mi pari străină
Să-ţi şterg tristeţea de pe faţă?!
Tu, buna mea, ce-aş fi făcut
De nu te-aveam? Ce gând urât!
Aş fi crezut că Domnu-a vrut
Un înger bun, cu împrumut.
Dar a dorit să-mi fii doar mie
Izvor ascuns de bunătate,
Fior ceresc de duioşie
Şi-un munte de răbdare-n toate.
Prin tot ce-mi eşti, ai fost, vei fi,
Icoană vie pe pământ
Şi unde eu zi după zi
Primesc iubire prin cuvânt.
Bunica mea, tu oare ştii
Cât poate un copil iubi?
