De la zidirea lumii, prin rânduieli nescrise,
Se-ascut cuţite dure pe umeri de copii
Şi în sentinţe strâmbe sunt multe vieţi proscrise
Iar morţi de suflet umblă prin lumea celor vii.
Se poartă aroganţa, această vechitură
Ce lasă-n urmă aburi de putred şi otravă,
În inimi mult prea pline de patimă şi ură
Dă-n clocot răutatea şi se revarsă-n lavă.
E-atâta tulburare între pereţi de ceară
Că geamandura vieţii stă-n umbre ancorată,
Amestecate-s toate şi dau pe dinafară
Şuvoi de neputinţe cu viaţă-abandonată.
Destine stau clădite pe umeri mult prea mici,
Iar hainele puterii – croite mult prea mari,
Scheletice gândiri ne lasă cicatrici
Şi sunt pe unde trec... de suflet cuţitari.
Mânuitori de vieţi, netrebnici păpuşari
Închid cortina lumii la jocul lor ateu,
Nu ştiu că rostul nostru nu-i joacă de circari
Şi sforile luminii sunt doar la Dumnezeu.
