O, mamă, câte griji porţi zilnic tu în tine
De-ar fi să ni le spui, ai întrista o lume!
Şi câte lacrimi verşi, ce frică te-mpresoară
Când stai de mă veghezi ca boala să dispară.
Spui rugăciuni în şoapte, te-nchini pe la icoane,
Eşti salcie aplecată spre mine plângătoare.
Genunchii ţi-s jăratec, altarul – al tău suflet,
Durerea ţi-e ofrandă, iubirea – un descântec.
Stă răstignit şi cerul de-atâta închinare,
Cucernic te priveşte cu semne de-ntrebare,
Din ce aluat eşti mamă, de unde-a ta putere
În trup fragil ca macul să porţi aşa durere?
Şi inima, săraca, din ce-i făcută, mamă,
Să-ndure suferinţe ca sufletul prin vamă?
Mi te topeşti ca ceara, destinu-i ca o ceaţă,
De unde ai lumina ce-ţi arde acum pe faţă?
Ah, ştiu de unde vine! Izvorul cu iubire
E nesecat în tine din clipa de zidire,
Când Dumnezeu alege să porţi în tine viaţă
Îţi picură credinţă şi mirul cu speranţă.
