CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





SALCIA PISICII
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Să fie anul mâine, poimâine?! Tit se întorsese pe la ai săi.  
  
De uimire faptă, nu altceva! ar fi rostit şi ăi din familie, şi ăi de-l ştiau bine în satul Bistreţ, loc întins frumuşel în Lunca Dunării.  
  
Povestea lui?! În două cuvinte, zicea că fugise de-acolo înainte de ’89.  
  
Era Nenea între cei trei copii ai Marincăi Apostu trudind cam pe daiboj la Colectiv, însărăcit şi scofâlcit de greu, taman când trebuia să intre-n rândul lumii, să-şi vadă ca fiecare de casa lui.  
  
Lui îi ziceau Tit, că se născuse pe 2 aprilie şi ursitoarele-i meniseră frumuseţe, vrednicie şi gânduri de măreţie, cum avusese şi mucenicul patron.  
  
Necazul era că, până-n amată şi după, fusese cuminte, frumos, vrednic şi... atât!  
  
Cu ce-agoniseau el şi muma lor, abia de-şi acopereau demâncarea şi grijitul Joianei slabă-slabă, dar harnică de lapte...  
  
De fel cam singuratic şi visător, tăcut ca mutu’ satului, lua-n picioare adesea cărările prin dumbrava de răchiţi ridicate în timp pe malul bălţii ălei mari, ştiută drept lac fălos cu numele Bistreţ, de drept şi nănaşul de botez al satului. Pesemne, acolo, pe malurile nisipoase cu sălcii, îşi croise Tit planurile...  
  
Şi, când taman îi venise chemare la serviciul militar, apucă spre Dunăre, o trecu înot şi nu se mai ştiură ani buni de soarta ce-apucase.  
  
Ei, tocmai el, Tit, venise mai an la Bistreţ.  
  
Bărbat în toată legea, tot subţiratec precum dinioară, când plecase, dară cu numele schimbat pe la crescătorii de crastaveţi din josul Dunării şi, unde mai pui, diacon la o biserică bulgărească din Rahova.  
  
Îşi zicea, după actele de-acum Iovan Mladen, după numele dat de monahul acela care-l găsise mai mult mort decât viu pe malul bulgăresc şi care-l îngrijise până ce-şi revenise, luându-l drept fiu…  
  
*  
  
-Da’ cu numele, cu numele cum a fost?! întrebă a mia oară soră-sa Lelioara.  
  
Îi era drag nebunei de fra-su cum zâmbea cu lacrimi în ochi când povestea despre lunile acelea, despre al doilea botez primit tocmai ca lecuire a suferinţei încercate, despre bunătatea aflată printre fraţii aceia deveniţi după inimă şi cruce, rude...  
  
Sosise în satul său încărcat de daruri şi de poveşti trăite în anii cât trecuseră, de mulţumirea către Domnul Dumnezeu că-l ajutase în devenirea sa, după cum îl vestiseră ursitoarele.  
  
Dar întoarcerea fusese zorită de doruri multe, născute aici şi purtate cu el dincolo...  
  
*  
  
Într-o zi după ce mâncară, Iovan o luă pe Lelioara într-o preumblare pe la răchiţi.  
  
-Spune soru-mea, ce-auzi?! făcu pe nisnaiul surd Iovan, oprit în cărare şi zgâindu-se spre împrejurimi.  
  
-Ce s-aud?! îi răspunse întrebata. Doar cevaşilea ciripeală prin ramuri, în răstimpuri săgetată de umbletul vântului, aşa, ca la început de primăvară...  
  
Apoi tăcu, zâmbind a râde, că Tit, adică pe nou, Iovan, se-arăta meşter în ascultarea frunzelor lunguieţe şi înguste ale sălciilor, doar erau de-ale sale?!  
  
-Da, da! Dar pe lângă ăstea, un zvon m-asmute cu Ţi-aduci aminte? zise lipindu-se de- o sălcioară zveltă, gata înfrunzită şi-mpodobită cu mâţişori.  
  
Să ne-aşezăm oţâră şi ţi-oi aminti şi ţie!  
  
Şi-n timp ce mângâia între palme un lăstar, o lumină pe femeie că, de când lumea, copacului îi zice salcia pisicii. Şi să vezi potriveală!  
  
-A? făcu Lelioara luând şi ea seama la răchită.  
  
-Eram copii câteşitrei. Daţi zbengului şi înfericiţi nevoie mare, mai-mai să nu-l zărim pe taica, pe umere c-un săcăteu, furişându-se prin spatele ogrăzii şi-apucând încoace iute, iute.  
  
Eu, ca cel mai mare, n-am de lucru şi mă iau după el. Voi ca mai mărunţi, pâş- pâş după mine. Când să-l ajung, mă taie la inimă o spaimă! Săcăteul mişcotea, de parc-ar fi fost viu.  
  
-Uaa?! făcu femeia, căzută în mintea copilei de-atunci, că, parcă, parcă, începuse a vedea şi ea păţania, dar nu în clar şi aştepta zisa lui Nenea, ca să se dumirească pe larg.  
  
-Mă-nieptez, începu acesta, îl apuc de cot ca pe-un criminal, cerându-i socoteală <Da, matale alt lucru n-ai de făcut, doar eşti cruce de voinic?! Iei sama mâţelor din curte?! Ba le mai şi scurtezi numărul?!> Şi tot aşa…  
  
N-apucase tătica să-mi dea seamă, că tu, soru-mea, te şi puseseşi pe-o chirăială şi-un bocet pe din două cu ăl mic.  
  
<Azvârl mâţii în Bistreţ... să-i ducă de-aci la fund... abia de-i fătă Vărgata... n-au făcut ochi!  
  
Şi la urmă ce-ţi pasă? Eu hrănesc gurile din ograda mea!> limpezi lucrurile, dar cu alt glas, mai molcuţ, cumva...  
  
Nu de mine, ci de tine îi păsa... Păcătoaso, n-aveai altă bucurie mai mare decât pisicile, îndrăgindu-le şi dându-le jumate din bucătura ta de azimă.  
  
Şi Iovan se opri oftând adânc, pesemne apăsat de amintirea tatălui dus în dealul bisericii prea curând…  
  
-Chiar vorbele ăstea nu le ţineam în tărtăcuţa mea uitucă, prinse a zâmbi şi Lelioara, moleşită de dorul unui timp scurs, poate… Şi? mai vru ea s-audă.  
  
-Când să-i arunce, mai spuse fratele, deodată se-auziră, pe lâgă mieunatul pisicuţilor, nişte miorlăituri fioroase, iar Vărgata se-agăţase de iţarii taicăi, zgrepţănând grozav la picior ca la pom, când îşi curăţa unghiile...  
  
El, încrâncenat, săltă puii în forţă, dând să le facă de petrecanie, dar, minune! Ca de neunde, o suflare de vânt îi tăie planul, căci încurcă între ele ramurile unduioase, pline cu mâţişori făcând aşa, pe loc o sădilă verde şi prietenoasă, în care se prinseră mâţocii precum un caş fumuriu şi mieunător!  
  
-Ei, ei! Cogeamitea omul şi ce simţiri copilăreşti ai şi acum?! îi zise în van sora, bucuroasă de sfârşitul întâmplării.  
  
Dar eu?! Eu ce-am făcut? îi pretinse Lelioara completări.  
  
-Săreai în sus de bucurie, ce mai?! Dar, din acea zi, nu l-ai mai strigat taicule niciodaaată... mai spuse trist Tit.  
  
Multă vreme de-atunci, am crezut că necazul Vărgatei i-a dat răchitei numele... cu mâţişorii... până când am aflat din cărţi că aşa o ştiu toţi cei ce-o află în zone riverane.  
  
Când termină, o apucară spre casă, mai înmuiaţi decât în alte zile, încălziţi de dogoarea din suflete.  
  
Şi pân-acasă, Lelioara adăugă şi ea ceva la povestea despre răchiţi, o aducere-aminte neştiută de frate-său....  
  
-Cum văd, mi-s de rând la povestit, făcu femeia începând întâi cu râsul... Tot o-ntâmplare de la sălcii, rosti, micşorând pasul, coborând glasul ca pentru o recitare...  
  
Să-ţi zic anume cum, în ajunul anului în care aveam să-mi unesc cu omul meu soroacele şi noroacele, venisem pe-nserate acasă doar c-o cizmă-n piciorul stâng, iar cu dreptul, desculţ.  
  
Luată la refec de alde mama, o dasem pe jelanie, dăruită şi c-un lat de palmă după ce zisesem în clar c-aruncasem cu cizma înspre o salcie, să mă lămurească ezact când o să-mi pună ursitul cununiile, că doar mi se făcuse de măritat, nu?!  
  
A doua zi, iertată fiind, îi zisesem mumei că nimerisem o dată din cele nouă încercări cerute de obiceiul străvechi şi că era peste poate să n-apară ursitul odată cu Anuţul Nou... fapt şi petrecut… Dar cizma o prăpădisem, nadă la peşti.  
  
Ajunşi în faţa ogrăzii taman când sfârşise vorba Lelioara, se sfiiră şi se bucurară grozav cum îi aştepta la poartă mămuţa lor cu felinarul aprins taman ca pe vremuri...  
  
Referinţă Bibliografică:
SALCIA PISICII / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3383, Anul X, 05 aprilie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!