CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





IZU LEIBOVICI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Urbea lor părea cam stranie unora. De ce? se-ntrebaseră de-a lungul timpului locuitorii neaoşi ori veneticii statorniciţi.  
  
Poate pentru că le părea tuturor un loc unde nu se-ntâmpla ceva mai neobişnuit?!  
  
Timpul şi timpurile se scurgeau totuşi... Arar de se-ntâmpla oarece... Dar şi când se petrecea, îi făcea pe localnici să se zviduie pentr-o clipă de plictisul cotidian...  
  
*  
  
Febra dezvoltării reţelei de supermarketuri contaminase şi localitatea lor. În special Strada Mare ilustra molima.  
  
Izu Leibovici deţinea exact în centru un astfel de magazin.  
  
Comersant din tată-n fiu, era în spor şi cu aprovizionarea, şi cu deverul! De la treabă ori de la promenadă venind, oricine îşi burduşea plasa cu de-ale gurii atrăgătoare şi proaspete, la preţuri modice şi oferite corect, îndatoritor. Lume încântată, comerciant motivat, ce mai?!  
  
Dar cum binele nu face cămin îndelung cu nevoia, apărură ca din senin într-o zi două marketuri-GO ale unor investitori străini, la stânga şi la dreapta lui!  
  
Înspăimântat de ce-avea să se-aleagă de magazinul său, Leibovici i se-adresă deîndată primarului cetăţii.  
  
Aglomerat de nişte îndatoriri edilitare vizând ameliorarea infrastructurii oraşului condus, primul edil, neprelucrând mental ce i se reclamă, îi recomandă aşa, într-o doară, să-şi inscripţioneze pe uşa magazinului său un ispititor INTRARE, după care-l pofti în audienţă pe următorul solicitant!  
  
*  
  
Duminică, oamenii urbei în vorbă, se duceau la slujbă. Şi mici, şi mari trăiau în frica Domnului, ţineau posturile, ziceau Săru’mâna părinte!  
  
În dreptul bisericilor - două aici, trei cu cea de la cimitir - făceau curci largi, în timp ce-şi înţepeneau feţele în cea mai adâncă cuvioşenie, trecând mai departe spre ce rosturi aveau.  
  
Îşi respectau aproapele, iertându-i cele săvârşite faţă de dânşii, mereu convinşi că Cel de Sus le va ierta şi lor nefăcutele.  
  
Chiar şi nevoiaşii, ce-şi trăiau ziua a şaptea pe lângă zidurile bisericii, se dovedeau dreptcreştini.  
  
Se făcuse ştiută bătăia dată de-un milog bătrân, ciung şi fără un ochi unui ţângău de ţigan, slab-slab şi pişcat de ţânţari, care cu dreapta cerşea, iar cu stânga ducea din clipă-n clipă o mărăşească dinspre gură înspre urechea de după care-o ferea.  
  
De-atunci, cei care căutau milostenia celorlalţi nu mai bolmojeau cerutul, aşteptând cuminţi şi demni de milă.  
  
Seara se strângeau toţi în parcul din spatele sfântului locaş. Era acolo un chioşc larg, sub care cântau muzicile militare când şi când. Ei bine, aici aşterneau pe jos primitele şi-mpărţeau şi celor mai puţin norocoşi.  
  
Pentru această fraţietate, un râzăreţ îi botezase pelicanii, fiindcă tot aşa fac şi aceştia! Porecla plăcuse, prinzând si la supranumiţii ce se recomandau: Pelican Ion, Pelican Ioana şi tot aşa. Cât priveşte banii adunaţi, luau calea cutiei milelor din biserică, pentru sprijinul necăjiţilor ţintuiţi la pat.  
  
Pe lângă români şi ţigani, toţi creştini, trăiau aici şi familii de turci, tătari şi armeni în bună armonie, respectându-şi credinţa reciproc.  
  
Puţinii evrei rămaşi neplecaţi în Ţara Sfântă în secolul trecut, trăiau făcând mici afaceri în pârdalnicul capitalism românesc, reaşezat după ’89.  
  
Cumulând firea de afacerist cu agerimea naţiei, se descurcau binişor având în folosul obştii mici magazine: alimentare, de băcănie şi coloniale, mercerii, librării ş.c.l.  
  
Şi culmea, de luai bine seama, ovreimea de aici menţinuse spiritul profesional, căci evrei erau şi cofetarul, şi pălărierul, şi cizmarul, şi frizerul, reprezentând meseriaşi dispăruţi din centrele urbane mai extinse...  
  
Şi tocmai într-o astfel de comunitate de-un echilibru material şi spiritual, într-o dimineaţă din weekend, da, era chiar duminică, primarul, exact primarul, aşteptase după slujbă şi parastase preotul paroh şi nici una, nici două, se mărturisise:  
  
-Părinte, am păcătuit. Am păcălit un evreu.  
  
-Fiule, ăsta nu e păcat! E un miracol! exclamase zâmbind larg faţa bisericească invitându-l pe spăşitul vinovat tocmai în dugheana lui Leibovici la împăcare.  
  
*  
  
În centru, monitoarele LCD modulare asamblate în consolă reiterau de la orele dimineţii anunţul că se apelează la cetăţenii oraşului ori la cei aflaţi în tranzit să fie donatori pentru Bulibaşa care trebuia operat şi-avea o grupă de sânge rară, grupa LAN!  
  
Izu Leibovici, singurul posesor al grupei cerute, conştientizând asta, îşi întrebă familia şi prietenii evrei.  
  
-Ce-i de făcut? tatonase ritos terenul ca şi Cernâşevski cândva, simţindu-se buricul pământului, dar aflat cumva la strâmtoare.  
  
-Fiule, i se adresă bătrânul său tată, dă-i sânge! Faci o faptă bună!  
  
-E şi el om ca noi, toţi! aprecie frate-său.  
  
-Şi unde mai pui, e Bulibaşa, partener cu mine în Consiliul Orăşenesc... cugetă iar bătrânul.  
  
-Fii om ca-ntotdeauna, precum te ştiu! îl măguli nevasta care-l venera.  
  
-Tati, tati, gândeşte dac-ai fi tu în loc?! sări şi Rozeta, scumpa-i fiică.  
  
Are loc donarea. Operaţia reuşeşte. Şi Bulibaşa îi trimite ca răsplată pentru gestul făcut un Range Rover, ultimul tip, cum nu se văzuse în oraş, nici măcar în trecere.  
  
Leibovici se lăsă cu greu răsplătit, dar spiritul naţiei sale îi dădu ghes, deci primi oferta.  
  
Se repetă întâmplarea la scurtă vreme, întrucât apăru o recidivă a tumorii... oscilaţii la tratament. Se impunea o altă intervenţie chirurgicală.  
  
Reapare nevoia de sânge. În consecinţă, i se cere lui Leibovici să repete milostenia.  
  
Omul, îmbiat de sfătuitorii săi, nu se lăsă mult rugat. Se prezentă de-îndată la spital şi oferi sânge pentru salvarea bărbatului.  
  
După vreo două săptămâni de la gestul făcut iar de Leibovici, Bulibaşa îi trimite binefăcătorului ca mulţumire... o căldare de aramă destinată pregătirii gemurilor.  
  
Recompensa îi uimeşte pe Leibovici, dar e acceptată, în final, singura bucuroasă arătându-se Anita, soţia lui Izu.  
  
Peste vreo zece zile, Bulibaşa face un accident de maşină! Alţi bani, altă distracţie! Se impune altă donaţie de sange! Se face!  
  
Am intrat în horă, trebuie să joc! îşi mestecă printre dinţi Izu Leibovici nemulţumirea.  
  
Totul e bine când se termină cu bine! raţionă donatorul, bucuros şi că scăpase, şi că-şi exprimase starea sufletească folosindu-l pe Shakespeare.  
  
Bulibaşa, recuperat rapid, fu externat şi dus de familie într-o staţiune de munte, să se relaxeze, să uite întâmplatele.  
  
După o lună, trimite printr-un emisar particular o carte poştală ilustrată c-un trandafir galben, pe care cineva scrisese cu greu în litere de tipar Mulţumesc!  
  
-Altceva nimic? se cruceşte soţia aşa... într-o doară, după ce obiectul ajunge din mână în mână la ea.  
  
-Cum, cum?! nu se lasă convins un amic intrigat peste măsură.  
  
Leibovici se miră şi nu prea. Doar darul primit iniţial fusese prea destul, nu?!  
  
Dar bătrânul său, recunoscut de comunitatea întreagă a orăşelului pentru raţionamentele sale, îi luminează pe toţi printre hohote de râs molipsitor:  
  
-Vedeţi voi, acum că în el curge sânge de-al nostru, se poartă în consecinţă, ca un ovreu cinstit!  
  
*  
  
Se-ntoarce Izu Leibovici acasă târziu. Anita ia haina, îi dezleagă şi scoate pantofii, îi dă papucii de casă şi, până la urmă, izbucneşte în plâns.  
  
-Ce-i nevastă? o-ntreabă afectuos bărbatul. Te doare ori te supără ceva?!  
  
-Vai, vai, dragule, să vezi ce-am păţit! Am trecut pe la tata să-l văd...  
  
-I-ai dus şi ceva ciocolată? Doar ştii că-i leşinat după dânsa! se-arată binevoitor soţul.  
  
-Dus, dus! Da’ mai bine stăteam acasă.  
  
-Dar ce se-ntâmplă? E bolnav? Ai chemat medicul? Ia doctorii?  
  
-Of, şi tu, bărbate! uitându-i numele Anita! Privea la TV.  
  
-Ei, tare bine, tare bine! se dovedeşte bucuros Leibovici.  
  
-Era impresionat de personajul dominant, aflat în ultimile clipe de viaţă...  
  
-Și? n-o lasă dânsul. Asta-i rău? E ca un exerciţiu, doar a trecut şi el peste nouăzeci? Prin exerciţii repetate se învaţă una, alta... Nu se zice în zadar că Repetitio est mater studiorum!  
  
-Nu ştiu ce putea învăţa din acea peliculă... se îndoieşte femeia.  
  
-Nu te-nţeleg! se declară neputincios omul.  
  
-Stai că te lămuresc acuşica. Şi Anita reproduce fidel scurtul dialog cu părintele său:  
  
-Ioi, ioi Anita mea! Trăind puţinul rămas de zile mă cutremur de-ngrijorare, nu alta! Ce se-alege de această casă, de cabana de la Breaza, de Parcul de distracţii din Comana şi de BMW-ul nerodat?! se autocompătimea scumpul de Opa.  
  
Mie îmi dăduseră lacrimile... ştiam cât regretase că Raşela sa nu-i făcuse decât o fată...  
  
-Asta-i viaţa, nu le poţi avea pe toate doritele, îl compătimii eu.  
  
Dar nu aşa gândea, am văzut la urmă.  
  
-Ioi, da’ ce s-alege de strânsura mea?! Nu le vrei tu, ce spui?!  
  
-N-ai nici o grijă! Lasă-le în grija noastră, Izu nu se va da în lături, precizasem eu cam penibilă pentru o moştenitoare...  
  
-Da, da, se face! Vi le vând convenabil, foarte convenabil! se-nviorase ad-hoc pseudomuribundul meu.  
  
-Opa, ce-ai zice de 1000 de euro? Atât am! Restul i-am investit în mărfuri... am făcut eu oferta.  
  
-Ei, nici chiar aşa! Nu se poate să vi le dau pe-un preţ derizoriu, doar am băgat în această avuţie banii adunaţi într-o viaţă, nu-i aşa?!  
  
Auzind relatarea soţiei, Leibovici râse cu poftă preţ de minute bune, apoi veni cu precizări:  
  
-Opa regreta că Raşela, nu Florica, cea de-a doua nevastă, nu i-a născut un fiu, aşa-i?  
  
-Aşa-i! se cuminţi femeia începând să priceapă mai în clar poziţia tatălui său.  
  
-Vezi? Vezi? o mai înlesni el c-o pauză. Deşi eşti fiică-sa, n-ai exclusiv sângele pur, evreiesc.  
  
În consecinţă, n-ai cum să-nţelegi strategia noastră, care nu dăm nimic nimănui fără... un gheşeft!  
  
Mă mai venerezi pentru tot ce însemn eu, după cum îmi declari încă des după atâta vreme trăită împreună?! mai zise Leibovici, încântat de sine, dar şi fericit că şi-a calmat-o pe Anita, de fapt Anişoara, cum fusese botezată de teleormăneanca de mămică-sa, deşteaptă, frumoasă, cinstită şi vrednică, fără pereche, a doua soţie a bătrânului...  
  
*  
  
Venise o primăvară ca-n poveşti... Soare binefăcător, aer proaspăt înviorător, tril de păsări, frunziş debordant şi flori, multe flori, căutate deja de bondari...  
  
Anita sta pe jumătate ieşită în fereastra dormitorului. Era sâmbătă şi nu lucra nimic, căci venise amurgul. Urma să vină şi Izu, ca împreună să petreacă Sabatul.  
  
Pusese pe masă cele mai frumoase farfurii, tacâmurile de argint, pahare de cristal. În centru, pe o tablà se odihnea o sticlă de vin alb demisec şi o pâine împletită după cum cerea tradiţia.  
  
În inimă avea un tremur ca de când sărbătorise Sabatul întâi ca nevastă de evreu. Era emoţia că serba ceva de-al omului său drag, ceva ce, de fapt, a devenit şi-al ei...  
  
De-aceea, în fiece sâmbătă, Anita, mai plăcută la înfăţişare, îl tulbura pe soţ, făcându-l să-şi arate prin diferite gesturi sentimentele maritale, chiar de trecuseră anii...  
  
În ziua aceea, clocea o farsă pentru a înveseli o seară prea sobră petrecută în doi. Şi chiar o făcu:  
  
-Ei bărbate, te simţi, îmi pare, tare bine după cină, aşa-i? îl interogă direct pe Leibovici.  
  
-Desigur, tare deconectat de cotidianul meu negustoresc, avându-te aproape, frumoasa mea, gospodina mea, înţeleapta mea...  
  
Şugubeaţă, femeia intră în rolul unei evreicuţe năzuroase, plictisite de huzur, dornice de schimbări...  
  
-Dragă bărbate, făcu ea botic ţuguiat, m-am gândit bine la ce viaţă duc… Mi-e de-ajuns... De ani şi anii aceleaşi lucruri... O adevarată rutină îmbâcsită... Am hotărât să divorţez!  
  
Izu, luat prin surprindere, nu-şi imagină c-auzise bine.  
  
-Cuuum? Repetă! N-am înţeles... şi tăcu holbându-se către nevastă.  
  
Îşi reveni apoi şi ceru explicaţii, dovedind că percepuse ameninţarea:  
  
-Cum aşa, după atâţia ani de căsătorie? Dar ce ţi-a venit?  
  
-Tu, dotat cu cel mai mare talent de comerciant, nu mi-ai cumpărat absolut nimic în amarul ăsta de ani petrecuţi cu tine...  
  
Încolţit de acuză, Izu acţionă ca un veritabil negustor evreu:  
  
-Păi, nu mi-ai spus niciodată c-ai avea ceva de vânzare!  
  
Replica, inteligent aleasă şi prompt aruncată, o făcu pe artistă să-şi revină la starea ei naturală şi să-l privească drăgăstos, azvârlind şi ea:  
  
-N-am avut nimic de vândut, totul a fost dăruit, ovreiule!  
  
*  
  
Intră Leibovici furtunos în bucătărie unde Anita pregătea cina:  
  
-Am uitat să-ţi zic!  
  
-Ceva important? se arată curioasă femeia, întrerupând frecatul maionezei pentru vinetele coapte.  
  
-Eu ştiu? se-treabă retoric soţul. Să-ţi zic.  
  
Sună Dolfi la Procuratură zilele trecute. Îşi declină identitatea şi se autoinvită pentru un denunţ.  
  
Este urgent primit într-un birouaş de la mezanin cu aparente austere, dar cu pereţii şi uşa capitonate, lipsit de ferestre. În centru o masă rotundă şi două scaune aşezate faţă-n faţă. Atmosferă cam rece de beci neumblat...  
  
Brr, o treaptă spre Gheenă! suspină când pătrunde acolo.  
  
N-apucă să brodeze pe idee, că se deschide o uşă şi-apare un tip scurt, să fi avut puţin peste 1.50 - uscat, îmbrăcat ca un cioclu, c-un chip ascuţit şi urechi mari cât nişte pâlnii, cu ochi ca de viezure, emanând o inteligenţă iscoditoare.  
  
-Și?! se dovedeşte curioasă Anita.  
  
-În fine, Dolfi spune ce are de spus. Insul notează cele auzite, deşi-i ceruse acceptul să fie înregistrat. Şi-i dă drumul:  
  
-Comersantul Leibovici e periculos! declară cu glas abia şoptit şi ţintuindu-l în lumina vederii pe avorton.  
  
Celălalt se face că nu pricepe.  
  
-Da. A descărcat la socru-său Pincu Sache din Samsarilor nr. 2 bis nişte lemne, dă în vileag vina infractorului.  
  
-Și ce?! se înfige conţopistul.  
  
-Păi cum, nu pricepeţi?! Ştiu din surse că-n ele sunt ascunşi dolari nedeclaraţi, primiţi în dar de la Americanu’, un văr de-al său din Los Angeles, care l-a vizitat de curând şi pe care l-a plimbat prin ţară.  
  
-Altceva?! îl chestionează omuleţul care, se pare, intrase la bănuieli...  
  
-Şi vreo sută de săculeţi cu droguri de risc, plusează amicul meu.  
  
-Atât? se-arată cam nemulţumit ascultătorul...  
  
-Păi, nu-i suficient? îl înfruntă nervos dezvăluitorul dând să plece, împingând ca mitocanii scaunul cu piciorul.  
  
Nu putuse ieşi până nu dăduse cu subsemnatu’!  
  
-Și? mai aruncă Anita, necăjită că-ntârzie cu pregătirea mesei, dar neîndrăznind să-l oprească pe soţ din povestit.  
  
-Ioi, ioi, că mare dandana s-a declanşat! Nu ştiu ce să fac, să râd, să mă enervez?  
  
Părându-i-se ceva în neregulă, nevasta, pune castronul în frigider, se-aşează pe scaun, gata să primească ştirea.  
  
-Înainte de a pleca de la magazin, mă sună tatăl tău să-mi mulţumească pentru c-au venit patru inşi care i-au spart lemnele şi, pentru câte o doză de bere i le-au şi pus la scuteală!  
  
-Or fi fost aceiaşi care în primăvară i-au săpat grădina în care s-ar fi aflat bombiţe artizanale, după cum sunase denunţul?! se întrebă Anita.  
  
Apoi se puseră amândoi pe râs, de le trecu şi foamea chiar, recunoscând că se mai întâmplă câte ceva şi-n orăşelul ăsta, dar... în secret!  
  
Referinţă Bibliografică:
IZU LEIBOVICI / Angela Dina : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2865, Anul VIII, 04 noiembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!