La golfuleţ, în vara pe trecute, vin rar vizitatori după crepusculul de seară. Scufundătorii sunt demult acasă. De când cu eşuarea vasului aceluia, fructele lor de mare n-au preţ ca odinioară. Sărăcesc acum căutătorii în ape tulburi!  

Ambarcaţiunea lovită de stânci îi pricopsise cum nici nu visaseră! Lăsase la vedere o pată neagră, uleioasă, ce-aflată în derivă, la placul curenţilor marini, se ondula în forme şerpuitoare tot mai aproape de mal.  

La ceasul ăsta, când soarele-şi încheie drumul său pe cer, So Jin-Ji stă pe ţărm. El cugetă la soartă. Are-o colibă veche şi săracă, un biet copil şi-un câine. De-i cauţi, toţi bolesc. Şi doar el e de vină!  

Tânjeşte şi leac la suferinţă nu găseşte. Nici rostul nu-şi află de-o vreme bună.  

Privind la-ntinderea de ape, nelinişte câinoasă pe dată-l îngheaţă... Pentru nimic nu poate să uite întâmplarea! Din ea i se trage neputinţa!  

Devreme-n zori se scufundase ca şi-n alte dăţi senin şi cu nădejdea în coşul ce va umple cu fructele de mare, pe care să le schimbe c-o măsură bună de orez, să aibă de-ale gurii.  

Atunci ca niciodată părere de rău îl încolţise, că n-avusese minte să-şi lege de umeri două coşuri! Potop de roadă-i oferise prietena lui, marea! Şi numai o lăsare în adânc făcuse...  

Dar, când la suprafaţă fu să iasă, îl izbiseră talazuri îndrăcite de furtună şi stânci colţoase îl plezniseră furioase. Îl năuciseră bine sărăcindu-i urechile de bureţii îmbibaţi cu ulei şi smulgându-i cleştii din carapace de ţestoasă pentru nări. Până să se dumirească bine ce grozăvie i se-ntâmplă, înghiţise în neştire apă.  

Purtat de valuri, fu aruncat pe mal. Crezuse că murise... Trezit iarăşi la viaţă de prielnicii tovarăşi, întâi jură că-n gură pic de apă nu va pune prea curând. Apoi jelise agoniseala marină prăpădită. Revederea copilului şi a câinelui îl întărise dându-i speranţe pentru o altă zi!  

Totuşi nădejdea avută nu i se-mplinise, căci de-atunci îl copleşea o teribilă teamă de-a se-ntoarce în adâncuri. De lucru altceva nu găsea, doar câte-o slugăreală din puţin plătită. Abia de-agonisea pentru orezul zilei...  

Dong-Hae, fecioraşul drag la zece ani ajuns, nu fusese o zi măcar la şcoală. Din ce să scoată părintele woni de taxă, de haine, de papuci?!  

Însuşi Bu-Bu, căţelul de pripas, oploşit de ani la ei, slăbit şi-nfometat e precum stăpânii.  

La astea se gândeşte So Jin-Ji în apus, oftând...  

Ca un copil se miră când zăreşte la orizont soarele aducând c-un galben de-aur. Pe dată-şi aminteşte că nu o dată îl furase gândul să pătrundă iar în adânc, să ia seama dacă ceva de vis n-ar fi găsit pe-acea epavă. Vedea o şansă în asta, căci disperarea din spate îl mâna! Se ridică încet şi cu smerenie omul. Către Cer se închină, implorând iertare pentru câte a greşit.  

Îşi umple zdravăn plămânii cu aer şi, fără nici o temere de moarte, se-aruncă în apă. Unduind se-afundă grabnic, uimit cât spor găseşte-n sine.  

La epavă ajuns, pipăind formele se ridică pe copastia plecată uşor pe-o rână. Ceasul ăsta prielnic i se pare o minune: prin perdeaua apei îndeamnă spre el un crăpcean cu chip de om, cu solzii din monezi. Arătarea aurie intră de voie în coşul legat de gâtul lui So Jin-Ji, umplându-i-l de băncuţe gălbii.  

Mirat de-atâta nesperată bogăţie, bietul om deschide larg gura şi...  

*  

În zori, marea depune neaşteptată ofrandă pe plajă. E So Jin-Ji strângând la piept coşul cu roada ultimei sale scufundări. Alături un copil suspină, căci lacrimi n-are. I-au pierit...