-Cum o duci? mă-ntrebă azi la telefon o amică, fostă colegă de liceu. Trăieşte singură, tânjind să fie înconjurată de cei dragi, unii, duşi acum dincolo, alţii, depărtaţi, dar în acelaşi oraş…Deh!  

-Cosi, cosi! o dau eu scurt pe străineşte, irosind din bruma de italienisme la îndemână. Mă străduiesc şi astăzi ca mereu să-i stăvilesc setea de informare, de compătimire, de…  

De fapt, o-ndrăgesc pe femeia ce-a devenit… Însă, cu pauze... Iar în vremea din urmă mi-aş dori să ne vorbim, de se poate spune aşa, doar pe Internet şi cât mai rar...  

Sămânţă de vorbă de fel, dar şi persoană de bun simţ, nu rezistă totuşi faţă-n faţă cu evidenţa şi mă supune unui chestionar pe moment indigest pentru mine:  

-Da’ ce-i, soro? mi se-adresează. De ce mi-o retezi aşa? Zi-mi cu ce m-am făcut vinovată?  

Nu mă implic inadvertenţelor ştiind că serveşte exclusiv apelativul soro, precum madamele carageliene, făcând abstracţie de genul persoanei la care se referă.  

-N-ai vrea să ştii ce-am! Am! ripostez succinct.  

-Ce-ai? adaugă întârziată de insolitul situaţiei.  

Laconismul nu este agreat de femei. Normal că nici prietena mea nu percutează la conciziune. Ar fi de bine să revin la gânduri mai conciliante, chiar dacă mă simt încolţit de obligaţiile nemărturisite colocutoarei.  

-Sunt înglodat de treburi! Am atatea şi-atâtea obligaţii! îi înşir în eschivă lămurirea, deloc edificatoare, dimpotrivă, mai curând în stare s-o năucească pe curioasa mea.  

Apoi, recuperată din profunda năuceală, persoana plusează:  

-Ce spui, soro?! întreabă de astă dată intrigată grozav şi gata să se creadă dusă cu preşul de-amicul ei dintotdeauna. Care treburi? Ce obligaţii are un becher ca tine, fără căţel, fără purcel?  

-Am! Şi-ncă ce mai treburi! Apoi încep cu explicaţiile:  

Uneori, eu şi Celălalt, Geamănul meu imaginar dintr-o Poveste de iarnă, apucăm drumul entuziaşti, atenţi şi ghidaţi de Sens şi contrasens, invariabil însoţiţi de Câine. Ne-oprim mereu lângă Troiţă şi-ascultăm Vocile. Ele dau semn că Blestemul îşi are totdeauna Preţul său... că doar Miracolul dumnezeiesc poate aduce Întoarcerea lui Lazăr sau Tămăduirea sufletului. Aflatele ne sunt adevărat Leac de dor, puteri să mergem mai departe.  

Eu mi-admir cu dragoste Inelul gândind cu nostalgie la perechea lui pierdută cândva şi găsită într-o Scorbură din livada mea, păzit cu străşnicie de Şarpele casei ca să nu mă implic în vreo fatală poveste Matrimonială.  

Către seară, ajungem neapărat şi La… Concordia. Pe drum, glasuri mai agitate ori mai calde se-ntretaie: Daţi-o-ncolo! Ce, suntem La moşi să-ţi strigi oferta à la Spoi’tingiri, pretino?!  

Într-un final, îmi zic sotto voce zâmbind: C’est la rose... Şi gălăgia devine covârşitoare...  

După o bere neagră, ne-albim gândurile şi proiectăm, proiectăm...o altă Poveste, îngheţând Ceasul şi făurind mental un Interludiu spre o Involuţie cu Sfârşit nebănuit în Locul unde cerul se uneşte cu pământul...  

Mă întrerupe de-ndată:  

-Aoleu soro! Şi mie când aveai să-mi spui? Ăăăă?  

Mă prefac neatent şi continui cu plângerea mea:  

Alteori, aşezat pe Banca de la Statuia din parc, contemplu Havuzul ce-mi pare coborât din Tabloul măiestrit de Iconarul vindecat de spaime şi nefericiri într-una din Zilele Babei.  

Revenit acasă, îmi potrivesc Ochelarii, înmuindu-mi tocul în Călimara cu cerneală simpatică, încercând să-i fac nemuritori pe cât mai mulţi aflaţi în viaţa mea: pe Santa Barbara, pe Lingurarul îndemnând la credinţa în Domnul, pe Cartoforii pedepsiţi de propria-le patimă, pe Îngrijitoarea dăruită celor aflaţi în suferinţă. Şi Programatorul, jucându-se cu sine şi cu destinele altora, îşi găseşte un loc în simeza chipurilor îndrăgite de mine! Mă-nnobilez creionând Şoimul ce poartă în zboru-i tot dorul meu de român şi mândria că vremuiesc pe-acest pământ...  

Mă opresc pentru o clipă, respir, apoi, ridicând tonul, completez:  

-M-aşteaptă flămânzii, însetaţii, nesăţioşii mei! Ce crezi?!  

Se aşterne între noi tăcerea. Parc-aş vrea să lărgesc sfera explicaţiilor. Mi-e jenă. O cunosc demult, nu?!  

N-apuc să-mi pun în practică imboldul, că sunt cvasidescoperit:  

-Aaa! Iartă-mă, rogu-te! Te refereai la... ai tăi? întrebă ea cu jind, încredinţată că-s copleşit de sarcini supradimensionate şi de mare urgenţă.  

O las să cad-aşa, temându-mă să nu alunec în derizoriu prin specificarea impusă a-i fi dată camaradei mele, împovărate de singurătate. O salut promiţând să-i fac o vizită în curând, ca să mai vorbim de una şi-alta, chiar de… obligaţiile mele!  

Rămâne să-mi sonorizez mie la ce mă refeream: scriu literatură; public săptămânal într-o revistă online. Prefir tematici şi stiluri, abordez varii specii ca să-i surprind plăcut pe amicii mei, cititorii. Şi rezultatul mă răsplăteşte, iar promptitudinea deschiderii ultimului articol publicat mă onorează şi… mă obligă!