Şi în dimineaţa aceea, ca mereu când mă găsesc la Constanţa, coboram spre plaja de la Cazinou.  

Atras de aceeaşi chemare a mării, aproape că uitasem să mă sprijin în baston! Chiar alergam, neluând în seamă nimic din ce, în alte împrejurări, m-ar fi incomodat! Îmi simţeam obrajii plăcut mângâiaţi de adierea proaspătă a dimineţii. Inima-mi bătea voinică, dirijând alert circulaţia sanguină. Întregul corp era, parcă, mai tonifiat, mintea clară, sufletul animat de o bucurie nestăpânită!  

Trecui prin faţa statuii lui Ovidiu fără să mă opresc, încălcând obiceiul de a-l saluta de aproape, de a purta un dialog mental, ca alte dăţi. Îmi ridicai zorit pălăria, făcându-i complice cu ochiul poetului ce-n dimineaţa aceea plecase mai abitir capul spre trecători.  

Mă sperie pe moment schimbarea percepţiei mele, punând-o pe seama neastâmpărului cu care mă simţeam chemat spre mare. Dar nu mă oprii, nu încetinii coborâtul spre faleză! Îndemnai, îndemnai, de parcă marea, singura de care mi-era dor, ar fiputut să plece undeva.  

Când trecui de clădirea Comandamentului, zării câţiva inşi în preajma cuiva leşinat pe o bancă.  

Spectacolul mai diminuă din graba ce mă presase şi, până la urmă, mă apropiai şi eu, cerând relaţii despre incident.  

Mare lucru n-aveam să aflu: un bărbat vârstnic se precipitase spre banca pe care acum zăcea inconştient, dând semne că nu i-ar fi ajuns aerul. Îşi lărgise fularul alb de mătase încolăcit pe gâtul lung, se aşezase, punând alături o mapă doldora de hârtii, din care se zărea capătul unui plic. Apoi leşinase, alunecând înspre stânga, vrând, parcă, să ocrotească de vânt mapa, preţioasa lui mapă.  

Şi, pe când eu căpătam aceste informaţii, îmi auzii strigat numele, identitatea în totalitate. Cineva se făcuse portavocea bătrânului. Acesta, revenindu-şi, mă desemnase pe mine ca fiind acela pe care trebuia să-l întâlneasca aici, persoana ce-ar fi putut să-l sprijine în slăbiciunea-i de moment.  

Uimit de cele ce auzeam, zvâcnetul ce-mi hărţuise fiinţa tot drumul de la hotel până aci se amplifică de mii de ori. Devenii imponderabil. Fusei purtat într-o clipă, de ce, nu ştiu, lângă bancă. Odată ajuns, mă aşezai alături de cel ce mă clamase cu atâta firesc.  

Rapiditatea cu care se derulase totul mă stânjenea într-atât, încât îmi plecasem nevolnic privirile spre vârful pantofilor.  

Nu zăbovii decât o fracţiune de secundă în starea asta, căci o voce ce-mi păru extrem de cunoscută îmi răsună distinct în urechi. Îmi vorbea cel de lângă mine.  

Îi mulţumea Proniei Cereşti că răspunsesem rugăminţii sale nerostite de a ne vedea şi că slăbiciunea-i pasageră nu-i obstrucţionase posibilitatea de a-mi vorbi despre...  

Conteni cu explicaţiile, privind către persoanele ce mai zăboveau pe lângă noi şi, după ce le mulţumi pentru omenia ce-i arătaseră, îşi ceru dreptul unei convorbiri intime cu mine.  

Rămaşi în doi, îmi întinse mapa, asigurându-mă că manuscrisele din ea îmi aparţin, că se cer a fi împărtăşite de mine şi altora. Pentru lămurire, să citesc şi conţinutul plicului alăturat. Mi-l întinse îmbietor.  

Şi, în timp ce eu îl desfăceam, simţii o pală de vânt atingându-mă. Pe dată avusei percepţia că sunt doar eu pe bancă, doar eu, mapa şi plicul...  

Cu un aer contrariat, citii: Când te naşti, nu vii singur pe lume; când mori, nu pleci definitiv; când stai, odihnei te alină, neîntrerupt gândind, neîncetat având şi pe-un al doilea sine. Urma iscălitura: Alter-ego-ul tău, Scriitorul.