Fata înflorise ca un bujor. Asemenea florii avea culori în obraji. Ochii de căprioară erau blânzi şi umbriţi de gene dese ce-i ascundeau privirile, dându-i un aer sfios atât de plăcut! Era înaltă, subţirică şi mergea uşor legănat, încât nu se putea să nu întorci capul şi s-o petreci cu privirea până se depărta! 

Şi, mai presus, avea o fire molcomă şi caldă de ar fi înmuiat şi un suflet de gheaţă! I-ai fi reproşat doar că era prea înceată, că nicicând nu se zorea. Poate de aceea îi ieşeau toate cu bine?! 

Dar în vara aceea se mişca mai încrezătoare ca oricând, fie la treburile casei, fie la ale câmpului. Şi avea un spor, Doamne, Doamne! Aducea tuturor nedumerirea. Ce să se fi întâmplat cu fata asta atât de înceată până acum?! Ce o pusese pe jarul iuţelii, se întrebau toţi? 

De mică rămăsese orfană. O crescuse bunicul. El îi spusese când ajunsese măricică cum îşi pierduse părinţii. Muriseră amândoi loviţi de un trăznet la secerat. Bunică-sa dinspre tată se stinsese şi ea curând, răpusă de marele necaz... 

Moşu’, aşa-i ziceau toţi pentru barba lăsată de la moartea fiului şi a norei, fusese şi tată, şi mamă pentru copilă. O învăţase ce ştia şi el, biet plugar… Fata, sămânţă bună, îl ascultase, era harnică şi pricepută la orice. Avusese grija casei, a ogrăzii de mititică. Creştea păsări, vedea de vacă, ba găsea timp şi de o cusătură. Moşului îi era atât de dragă! Doar vedea în chipul ei lumina celor doi tineri duşi prea devreme! 

Dar acum, de când se iuţise la treabă şi o vedea mai încrezătoare în ea, deşi se bucura, o iscodi. Oare o prididea iubirea? Ruşinată, copila plecase fruntea sub povara adevărului ghicit de bătrân, luând altă vorbă. Bunicul, încredinţat că pusese degetul pe rană, o lăsă în pace. Deh, tinereţe, nu?! Va face ea cum va fi bine, gândise încrezător omul. 

Timpul secerişului venise. Înglotat de treburi, uită descoperirea făcută. Dar, când se-ntorcea într-o seară acasă, o vecină îl oprise întrebându-l ce ştie de morarul cel tânăr, nu venise încă în permisie de când plecase la armată?! Şi făţarnica bălmăjise despre greul ce o aştepta pe nepoata omului, cum avea să nască rodul păcatului… Dar bunicul o lăsase în mijlocul uliţei, îndemnând spre casă. 

Abia după ce isprăvise mâncarea pregătită de nepoată, aduse vorba despre morar. O întrebase de flăcăul îi promisese c-o va lua de nevastă. Ca niciodată, fata îi vorbise cu siguranţă şi, privindu-l în ochi, pomeni şi despre schimbatul verighetelor, pare-se întâmplat înainte de plecare morarului în armată. Deretică şi plecă grăbită spre odaia ei, chipurile, să se culce. Dar se zvârcolise cât fusese noaptea de lungă, aţipind spre zori cu gândul la verigheta pe care minţise c-o avea. 

Dormise o clipă ori un ceas, nu ştia. Dar visase cum iubitul i se arătase vesel şi-i pusese pe deget inelul. 

Mare îi fu mirarea când se trezi şi descoperi verigheta pe inelar!