Era acolo lângă fântână de când lumea. Nici bătrânii satului nu ştiau când şi cine o ridicase. Unii ziceau că fântâna fusese sleită mult după ce troiţa însemnase creştineşte răspântia. 

Încadrată de un gărduţ din şipci de brad, troiţa uimea trecătorul cu picturile ei păstrate de-a lungul timpului intacte, vii şi proaspete, ca şi când ieri ar fi fost migălite de mâna meşteră a neştiutului iconar! Doamne, ce frumoasă era! Cum se ridica zveltă spre tării, deschizând cale rugilor către Domnul! 

<> devenise un reper pentru localnici: acolo drumul se despica în trei: spre satul vecin, spre vii, spre islazuri. Acolo era loc de taină în zilele de sărbătoare, căci veneau să se vadă şi să-şi povestească câte cele femeile măritate şi bătrânele de pe linie, punând ţara la cale, clătindu-şi ochii pe rarii trecători. 

Acolo se ruga de sănătatea alor săi oricine venea la fântână. Toţi spuneau că apa de la troiţă era a mai bună apă din sat, că, bând din ea, bolnavul se întrema, sănătosul se împuternicea. 

<> se ruga la ceas tainic şi fata neiubită, şi năpăstuitul de greutăţi. Acolo îşi găseau alinare şi speranţe toţi. 

<> se adunau flăcăii satului să plece cu uratul de sărbători sau pe la porţile fetelor de măritat, ca să le fluiere ori să le doinească. 

Troiţa era suflet în sufletul satului acela! Şi nimeni nu şi-ar fi putut imagina satul fără aceasta. 

Dar într-o vară trăiseră spaima că s-ar putea să rămână fără odorul lor! 

Fusese o zi de august. Căldura muşcase săptămâni. Nici o ploaie nu căzuse de la venirea primăverii. Satul mirosea a frunză arsă. Fântânile secaseră. Oamenii seceraseră grâul. Se temeau să nu li se aprindă şirele de paie prin ogrăzi. Îndesiseră slujbele de implorare a ploii. Veneau la troiţă, se rugau, aprindeau lumânări şi plecau pe la casele lor. Dar nu le tihnea nici muncă, nici odihnă, căci iscodeau cu ochii tăriile cereşti, doar-doar vor zări vreun norişor aducător de ploaie. 

Începuse a se înnopta. Căldura nu scăzuse. Cei mai lacomi de muncă veneau alene spre casele lor, neuitând să treacă pe la troiţă ca să se-nchine. Toţi nădăjduiau ca Pronia Cerească se va milostivi de ei aducând norii cu ploaie… 

Dacă i-ar fi privit cineva aşezaţi în rând cu troiţa, ar fi crezut că secerătorii alcătuiau o adevărată procesiune. Toţi erau tăcuţi, cu frunţile plecate, iar, când se găseau la troiţă, se închinau cu evlavie. 

Cum trecuse şi ultimul pâlc de săteni, liniştea se aşternuse uşor peste vipia groasă. Şi, ca la un semn, baierile cerului se desfăcură slobozind fulger după fulger minute în şir, urmate de tunete; tăriile păcuroase deveneau luminoase ca ziua, pentru ca să recadă în smoala fierbinte şi gălăgioasă a tunetelor iar şi iar, de parcă avea să vină sfârşitul… 

Şi se făcu să treacă în clipele acelea pe la troiţă un uncheş uitat de Domnul pe pământ - aşa era de bătrân. Acesta avea să povestească cum un fulger gros ca pe mână se lăsase de sus unind pentru o clipă pământul de cer, ca să sfredelească tina şi să dispară în văgăunile iadului, nu înainte să aprindă florile şi iarba sfarogite de lângă troiţă. 

Şi moşneagul mai povestea cum nişte vâlvătăi înalte se ridicau aidoma unui rug jur–împrejurul troiţei, eliberând spre cer puzderii groase de scântei şi cum, în sfârşit, începuse a turna cu găleata. Când ajunseseră primii barbaţi să stingă pălălaia, "rugul" ardea la fel, deşi ploaia-şi vărsa puhoaiele mai abitir decât la început. 

Nu reuşiră să stingă focul care mai arse încă preţ de un ceas, ziceau. 

Deodată, ca la o comandă neauzită, "rugul" muri, cerul se însenină, împodobindu-se cu puzderii de stele. Şi mare le fu mirarea când văzură troiţa ridicându-se spre cer neatinsă de urgia focului. 

Întâmplarea dăduse ocol întâi satului, apoi fu dusă din gură-n gură spre alte sate, miracolul Troiţei atrăgând spre credinţă alte şi alte suflete...