Deunăzi mi-am întâlnit un cunoscut. Cu ceva timp în urmă, făcuserăm anticameră la Cabinetul medicului de familie, o anticameră prelungită, ce-i drept! Vorbiserăm câte şi mai câte, să treacă timpul. Ne despărţiserăm cu bonomie, ca nişte adevăraţi tovarăşi de suferinţă. 

Revederea ne-a bucurat, eram amândoi „beneficiarii” aceloraşi nevoi de... pensionari. 

După schimbul de fraze obişnuite presupuse de reîntâlnire, am simţit o anume nerăbdare la el. Nu m-am sfiit să-l chestionez ce motive l-ar fi zorit. 

S-a lăsat aşteptat cu explicaţia, dar, până la urmă, a făcut-o. Spre surprinderea mea, preciză că se grăbea spre „banca lui”, spre o anume bancă din parc, unde se simte cel mai bine, deşi se petrec nişte fapte cel puţin ciudate în preajma ei... 

Eu am zâmbit. Simţindu-se ironizat de mina mea, se decisese la o explicaţie. Subliniase că nu era un fix oarecare, aveam să văd eu de ce. Mă luă cu el în Herăstrău. 

Intrarăm cu paşi hotărâţi, îndreptându-ne către aleea cea mare, străjuită de plopi înalţi, dinspre Arcul de Triumf. 

Ajunşi la „banca lui”, ne aşezarăm, iar el începu să-mi povestească de ce şi cum, într-o zi, banca devenise „a lui”: 

<<Şi atunci, când s-a întâmplat ceea ce-ţi voi relata, era la fel: o pace adâncă, pe care-o gustam din plin, singur, aşezat pe banca asta. 

Dar se petrecu ceva ce destrămă tăcerea, căci răsună dinspre stânga mea o voce subţirică: 

-Ei, zău aşa! Mă uimiţi! 

Luai seama precipitat în jurul meu, dar nu era nimeni. Şedeam în continuare singur pe bancă. Îmi revenii, gândind cum ajunge omul să împletească, de la o vârstă, părerea cu... 

Dar nu-mi terminai autopersiflarea când, din cealaltă parte a băncii, o voce baritonală, tare plăcută, dădu replica: 

-Da! Precum v-am zis. După decenii petrecuţi la o catedră de muzică, m-am trezit cu o pensie subţire-subţire de tot, ca mai toţi profesorii. Şi nu m-aş plânge, nu. Îmi ajunge pentru traiul zilnic, pentru facturi, dar nu şi pentru cele necesare scrisului... 

-A! Sunteţi poet?! exclamă admirativ vocea de doamnă. 

Neluând în seamă intervenţia, vocea profesorului mărturisi cât regreta că nu putea să aştearnă pe portativ muzica pe care o auzea în mintea-i de atâta amar de timp! Şi cât ar fi vrut... Cât n-ar fi dat să asculte si alţii muzica sa! 

Îţi imaginezi ce spaimă am tras pentru câteva momente?! Dar mi-am potolit bătăile inimii şi am ascultat în continuare dialogul celor doi nevăzuţi, ţinându-mi respiraţia. 

-N-aţi cerut sprijin? Nu v-aţi adresat...? îl întrerupse vocea colocutoarei, plină de compasiune. 

Nelăsând-o să încheie, răsună din nou vocea profesorului: 

-În timp ce chibzuiam eu la ce soluţie aş putea apela, mi se oferi una. Să vedeţi! Cum sunt mare amator de plimbare, îmi petrec ore bune aici, în Herăstrău. Intru, invariabil, dinspre Arcul de Triumf, ştiţi, pe la poarta mărginită de cele două şiruri de clopote electronice. Îmi place tare mult ideea instalării lor! Îi felicit, în gând, permanent pe autori. 

-Aveţi dreptate, fu aprobat de cealaltă voce. 

-Mă bucur atât când ele fac să răsune larg şi generos ilustre pagini din muzica bună! 

-Da, da! Şi colinde! fu iarăşi completat. 

-Cum ziceam, pe acolo intru. Şi, ca un făcut, clopotele încep să cânte exact când mă aflu în dreptul lor! Iar bucuria îmi este atât de mare, încât aş vrea s-o strig tuturor! 

-Desigur! Desigur! exclamă subţire şi impacientată, parcă, vocea doamnei. 

-Ei bine, aflaţi că într-o dimineaţă, clopotele au făcut să răsune... chiar o melodie de-a mea! 

-Ei, nu spuneţi! Cum aşa?! se arătă siderată cealaltă voce. 

-Da, precum zic. Pesemne că se înregistrase când, trecând prin dreptul lor, îmi răsunase mie în minte. Da! Şi de atunci mi-am ascultat, pe rând, toate compoziţiile! Clopotele, dragele de ele, m-au scos din impas. Şi n-am mai căutat nici o soluţie pentru ca muzica mea sa fie auzită. Soluţia mă găsise ea pe mine!>> 

Cunoscutul meu se opri din povestit, cu fruntea brobonată de sudoare şi cu ochii mijiţi de concentrare. 

Ca şi cum din vorbele mele i-ar fi sosit salvarea, mă întrebă puţin nesigur ce părere aveam despre asta, dacă ar trebui să fie motiv de îngrijorare pentru el... Îmi spuse apoi că mai rău îl supăra curiozitatea lui care-l făcea să vină mereu în parc, abia aşteptând să-i audă pe cei cu care împărţea banca, deşi nu-i vedea... 

Dar eu nu făcui decât să dau din cap, liniştitor, ca şi cum povestea lui nu m-ar fi surprins. Cum altfel, căci doar eu eram profesorul de care-mi vorbise până atunci...