Nici nu se dezmeticise bine după voiajul spre ţara de adopţie, că fu stârnit de mirajul călătoriilor! Uitase ca prin minune de neajunsurile vârstei - nu-i plăcea să-i zică „a treia”! 

Cum oraşul în care se stabilise era jos, la Mediterană, alterna drumeţiile cu cel mai bun tratament al circulaţiei sanguine, mersul desculţ printre pietrele sălbatice ale ţărmului marin. Însoţit totdeauna de baston! 

Într-una din zile, paşii îl aduseră în preajma unei construcţii insolite: o biserică din piatră înnegrită de vreme, neîmprejmuită. Înţelese că incinta era de mici dimensiuni, întrucât în faţa intrării,înguste şi ea, zăboveau un şir de oameni pentru a intra. 

Era până în prânz şi nu erau mulţi. Grosul vizitatorilor poposea după ora sosirii cursei locale. Asta şi multe altele le află de la îngrijitoarea ce mişuna între bisericuţă şi o căsuţă liliputană la fereastra căreia tronau, ca într-o vitrină închipuită ad-hoc, cărticele inscripţionate „SANTA SARA”. Cum avea multă lume înainte, îşi luă broşura. Pentru câţiva cenţi avea să afle legenda bisericuţei. Se aşeză la rând, începând să citească. 

Află că în locurile acestea poposise cândva Maica Domnului în zorii unei zile de iarnă. Pesemne arca în care călătorea eşuase. Dovadă stăteau câteva bucăţi de tec amintind de materialul din care fusese construită. Era însoţită de o negresă tânără. Înaintaseră escaladând rocile ţărmului. Abia ajunse într-o întindere de şes, în ciuda zăpezii abundente, îşi încropiră adăpost pentru somn. 

Când se făcuse ziuă, locul odihnei Sfintei Fecioare - cât ocupa astăzi fundaţia bisericuţei - înverzise ca-n luna mai. Covorul de iarbă grasă era împestriţat cu mulţime de flori multicolore, iar Maria se ridicase la ceruri. Rămăsese doar tânăra negresă. Acolo o văzură zăbovind trecătorii pe însoţitoarea Mariei. 

Şi tot acolo o aflară şi iarna, şi vara, zeci şi zeci de ani de-atunci înainte. 

Femeia cu faţă neagră precum cărbunele era înveşmântată în alb, iar în picioare nu purta nimic, indiferent de vreme. Nu o văzuse nimeni înfrigurată ori tristă. Hainele-i erau mereu de acelaşi alb strălucitor. Se odihnea având drept căpătâi o piatră mare şi rotundă, ajunsă acolo pe crestele valurilor ca şi altele. Tot ea îi servea drept masă, pe ea punând rădăcini şi tot felul de flori ori buruieni, din care mânca ori dădea şi altora să se înfrupte. 

La început, doar copiii, inocenţi şi curioşi, veniseră să o cerceteze. Duseseră cu ei vestea despre Sara, aşa le zisese să-i spună. Cu vremea, se apropiaseră de ea şi cei mari, şi vârstnicii. Sara îi ajuta, cu vorba îi lumina despre credinţa în Iisus, povăţuindu-i spre viaţa frăţească, spre trai curăţit de rele; cu fapta le alina suferinţele. Închipuia remedii pentru durerile trupului. Nu primea nimic în schimb, căci menirea ei pe pământ era să-i slujească pe semeni şi, prin ei, pe Dumnezeu. 

Când oamenii înţeleseră asta despre Sara, începură să vorbească despre locul unde trăia că ar fi fost un crâmpei din Edenul oferit de Dumnezeu ca recunoaştere a harului de suflet ales. 

Sara trăise matusalemic. Când murise, o plânseseră cu mic, cu mare. Atunci îi îngropaseră trupul în mijlocul petecului de pământ ce-i fusese vatră de casă, mereu verde, mereu prielnic, pentru ca Sara să-i tămăduiască pe cei aflaţi în suferinţă şi care-i cereau ajutorul. 

Peste timp, legenda nu numai că nu murise, dar se fixase în mintea şi sufletele oamenilor locului, devenind parte din moştenirea ce o lăsau urmaşilor, generaţie după generaţie. 

În fine, broşura dădea multe informaţii, printre care cea referitoare la mândria urmaşilor celor contemporani Sarei: acolo, trăise cândva o femeie de culoare, o adevărată Sfântă! Şi, când creştinismul prinsese rădăcini aici, fusese ridicată biserica Sfintei despre a cărei existenţă vorbea legenda. 

O altă lămurire se preciza: moaştele Sfintei, aflate în cripta străveche în jurul căreia fusese ridicată bisericuţa, aveau efecte tămăduitoare pentru cei bolnavi şi fără speranţă. Se petrecuseră miracole ce avuseseră ecou în ţară şi nu numai. 

După ce vizită bisericuţa şi spuse o rugăciune la moaştele ocrotitoare, se retrase spre ţărm urmând drumul spre casă. Mare-i fu uimirea când, ajuns în oraş, nu mai auzi sunetul bastonului său, dar nici nu-i simţi lipsa! Îl uitase la locul unui miracol întâmplat chiar lui: nici o durere în piciorul suferind până atunci!