În dimineaţa asta se trezise mai devreme decât oricând, zorit de… Nici el nu ştia. 

Comme d’habitude, aruncase întâia privire înspre tabloul său din rama ferestrei de la Răsărit. Acelaşi peisaj autumnal: copaci uşor melancolici, împuţinaţi de frunze, ciori şi pescăruşi într-o gâlceavă aripată pentru supremaţie, doi guguştiuci tânjind de pe un ram de nuc la firimiturile matinale… Şi-atât! 

Grăbi spre masa de scris, doar "Time stands still for no one", nu?! Îl aştepta Şarada, vicleana lui înşiruire de vorbe, cifre simbolice şi desene ciudate, un fel de ghicitoare în versuri din care cititorul avea să afle esenţa timpului surprinsă într-un singur cuvânt. Dar câte vorbe aluzive, câţi termeni enigmistici, puţin inteligibili erau de activat din vocabularul unei experienţe de-o viaţă despre lumea esenţelor! 

Apucase creionul, bătrâna lui unealtă de făcut semne, cu gând să scrie, dar acesta-i picase din mână, atras ca de-o chemare. Căzuse pe covorul ros, despicând cu grafitu-i bont în podea o insolită crevasă. Din ea se ivi un spaţiu violet în care o mică sferă se nevoia într-o fulminantă rotire, oferind privirii o succesiune explozivă de mirifice tonuri. Verde-azuriu trecu îndată în galben-auriu, alungat de un tenace roşu-arămiu, ca surprinzător să se ivească alb-argintiul aureolar, pe măsură ce sfera creştea şi tot creştea, dilatându-şi miraculos dimensiunile, dar şi efectul! 

La fel de halucinant, peste culori se proiectau imagini cu făpturi pline de un frumos nelumesc înşiruindu-se în cortegiul aceleia pe care o identifică instantaneu ca fiind Zâna Polului Rece. 

Toate i se perindară fulgerător! La un moment dat părea că şi el va fi absorbit de halou! 

Tocmai când spăimoasa trăire stătea să-l răpună definitiv, sfera explodă în adevărate lacrimi de cleştar multicolor, totul petrecându-se într-o absolută lipsă de sunet… 

În aşteptarea tunetului ce firesc urmează fulgerului, îşi lăsă în jos pleoapele şi-şi ocroti urechile cu palmele devenite apărătoare căuşuri. Şi zgomotul nu întârzie... 

Cu ochii întredeschişi de căldura emoţiei ce-l invadase, zări podeaua. Se reîntregise, iar explozia de lumini şi sunete se proiectase în afară, pe cerul negru al iernii pe care o descoperi drept nou peisaj în tabloul ferestrei sale de la Răsărit… 

Mănunchiuri de artificii înălţau veste despre trecerea într-un Nou An!