Doamne, ce-i mai plăcea, copil fiind, să ademenească vreun câine credul şi flămând, să-i răsucească şnur coada! Alteori sărăcea de mustăţi vreo pisică mieroasǎ ori privea cu zâmbet larg jocul mâţei cu şoarecele prins şi asmuţea prădătoarea prin îndemnuri icnite, făcând-o să-şi mute locul cu vânat cu tot! 

Când se făcu mai măricel, înarmat cu praştia nu ierta nici o pasăre zărită pe gard, pe vreo creangă ori pe streaşina casei. O ajutase la un moment dat pe bunică-sa la stârpirea şoarecilor din beci. Se strecurase cu frenezie printre butoaiele pivniţei şi, adulmecând ca un copoi, dibuise imediat cuibul rozătoarelor. Cât suferise că nu-i putuse prinde pe cei mari, scăpaţi de zgomotele căutării! Se mulţumise şi cu orbeţii neîmbrăcaţi, rămaşi în culcuş fără apărarea părinţilor. Îi vârâse degrabă într-un sac, aruncând bietele lighioane în focul din spatele casei, la care bunica tocmai fierbea nişte rufe. O supărase tare rău pe bătrână cruzimea faptei! Dar el nu o luase în seamă, plecând fluierând, după care râsese ca un diavol de satisfacţie. 

Timpul trecea. Creştea şi el. Dar mai aprig creştea răutatea lui. Luase obiceiul să poarte în buzunare pietre mici, rotunde, de râu. Le folosea drept ghiulele, ochind cireada când, spre seară, se înturna molcomă de la imaş. Când ţintea ochiul sau ugerul vreunei vaci, pagubele erau răscumpărate de părinţii lui. Încasa câte un top de bătaie garnisit cu sudălmi. Nu-i pǎsa. Râdea iar şi dispărea spre alte nefăcute... 

Ai lui îl duseseră la preot să-i citească, ba chiar şi la doctori. Dar, nimic! Nu se zviduise de meteahnă. 

Era de-acum flăcău în toată puterea cuvântului. Îi mijise mustaţa. Înalt ca un brad, se purta curat şi la muncă, şi la horă. Nu avea însă nici un tovarăş, nici un apropiat. Umbla doar singur cu povara lui. 

Într-o duminică după amiază, pe când tăia frunză la câini pe uliţă, o zărise în poarta ogrăzii pe oarba satului, bătrânǎ de când lumea. Sta rezematǎ într-un băţ, mai gârbovă ca niciodată. Femeia era vestită pentru darurile sale, căci alunga norii de ploaie, ori îi chema, dădea leacuri împotriva bolii, aducea înapoi iubitul întârziat al vreunei tinere şi câte şi mai câte! Chiar şi ai lui o rugaseră să-i afle leac pentru apucăturile sale. Când îi spuseseră, băiatul râsese zicându-şi în sine că nu are bătrâna ce-i face! De asta-şi aminti în ziua aceea şi, pe negândite, îi zmuci băţul din mâini, doborând-o la pământ. Surprinsă, bătrâna se speriase rău, dar îşi găsise băţul prin ţărână şi se ridicase dreaptă-dreaptă, cum nimeni n-o văzuse niciodată, bolborosind ceva cu ochii albi spre cer. 

Privind-o, băiatul simţise cum o moleşeală îl învălătuceşte şi o stare de leşin îi slăbeşte cap şi corp. Se dusese mintenaş acasă, strecurându-se în odaia lui, sfâşiat de neputinţă. Adormise buştean... 

Seara, ai săi, după ce-l strigaseră pe-afară, îl căutară până la urmă şi-n camera lui, neîncrezători că ar putea fi aici. Curioasă parcă, luna năvălise prin fereastră, argintând patul. Se uimiră zărind pe albul perinii un ghemotoc de şoarece înlemnit de frică...