Zi de toamnă deplină, cam rece şi frisonată de o ploaie mocănească. Se plimba. Strada – aglomerată de trecători şi dughene, ca la Istanbul. Adăstă lângă taraba ticsită a unui anticar cu înfăţişare colbuită. Răsfoi o gramatică a limbii latine. Îşi surâse a aduceri-aminte. Zâmbi maliţioasă către alt curios atras de cărţi. Voia să insinueze câte ştia. Chipul şi hainele nu puteau defini altceva decât servitutea. Nu fu luată în seamă.
Îşi continuă cercetarea. Mare-i fu bucuria când descoperi o cărţulie cu nişte coperţi tari, de un verde vetust. N-avea inscripţionat nici un titlu. E veche tare, îşi zise. A fost legată, să nu se destrame. Da! Da! Şi, împinsă de curiozitate, o deschise. Descoperi coperta originală. Foaia de hârtie îngălbenită de timp purta un chenar de vignete migălos şi estetic desenate. Titlul? "SIMBOLURI (explicarea lor)". Fără autor, însă.
Atenţia îi fu distrasă de gesturile precipitate ale ciudatului anticar. Scotea pe masǎ cu mâinile amândouă ceasuri, multe ceasuri, unele cu brăţară, altele de buzunar, chiar şi mici ceasuri deşteptătoare. Le văzu azvârlite de-a valma printre volumele îmbătrânite. Negustorul mărea tentaţia: fiecărui cumpărător de carte îi revenea ca bonus un ceas! Oricare, după preferinţă!
Ca prin farmec, taraba fu asaltatǎ. Tineri şi maturi, femei, bărbaţi şi copii se zoreau să apuce câte-o carte, alegând cu ochii şi ceasul jinduit. Plăteau. Li se mulţumea prin vorbă şi prin ceasul ales.
Spre stupoarea ei, bătrâna se trezi într-o clipită ultima rămasă în faţa tarabei. Cu "SIMBOLURILE" în mână, cedase tentaţiei de a arunca o privire şi la conţinut. Auzi un pocnet de bici, ba nu, nişte bubuituri. Anticarul o zorea. Să se grăbească! Văzu ca prin ceaţă că acesta împinse înainte-i şi un ceas. Ultimul. Micuţ cât unghia, de argint, acoperit cu un căpăcel încrustat cu puzderie de pietricele verzi, strălucitoare. Un ceas-medalion. Iar în loc de lanţ, trona grosolan o fâşie cârpoasă şi surie, ceea ce mai rămăsese dintr-o bentiţă de rips negru de odinioară. Îi plăcu. Îl cercetă scurt, dar îl puse alături, pe taraba umezită bine de stropii reci ai ploii căzute.
Scotoci prin poşeta veche de scai, scoase banii - preţul "SIMBOLURILOR" - şi dădu să plece. La insistenţele negustorului de a-şi lua bonusul, se auzi pronunţând răspicat: e toamnǎ, e rece, e ploaie, e marţi... mai bine, nu! Mulţumi şi plecă.
Bătrâna nu luase în seamă până atunci vânzoleala panicatǎ de la doi paşi de ea. Dar acum îşi strecură capul printre privitorii adunaţi în cerc, hipnotizaţi de ceva încă nezărit de ea.
Îndeobşte sensibilă şi plină de compasiune, acum se dovedi altfel. Se pomeni zâmbind a înţelepciune la vederea celor căzuţi şi ascunşi de curioşii înspăimântaţi.
Erau câţiva dintre avizii cumpărători ai anticarului. Zăceau pe jos contorsionaţi, însoţiţi de răvăşeala cărţilor cumpărate, strângând în spasme îngheţate ceasurile primite cadou de la ciudatul anticar. Pe faţă li se citeau spaima şi surpriza morţii, cu siguranţă îşi retrăiseră viaţa întreagă în ultimele clipe numărate rece şi impersonal de ceasurile fatale...
Se retrase cu o linişte goală în suflet. Îl căută din priviri pe anticar, dar nu-l mai văzu, dispăruse. Şi gândi că, într-adevăr, e toamnǎ, e rece, e ploaie, e marţi şi iată, bine că a refuzat cadoul nesperat cu filigran verde de otravă, ar fi picat într-un ceas rău!...
