Pe urmele legendelor 

Caniculă , căldură de cuptor. La invitația unui prieten , ne-am refugiat în zona Alunișului din Prahova. Deși în sat sunt două pensiuni- Sfântul Nicolae și Dor de Aluniș- am preferat totuși casa prietenului , care deși veche , avea un farmec aparte. Din vorbă în vorbă am aflat de existența unor locuri interesante: Râpa Corbului , Râpa Scaunului , Puțul Hoților , Podul Berții , Valea Trovanților. 

Întărâtat de cele auzite , am hotărât pe loc să facem o primă cercetare la Râpa Corbului. Am traversat gârla Alunișului , am luat-o pe o uliță în urcuș ușor , iar după circa zece case am ieșit într-o poiană , apoi , urcând în continuare , poteca ne-a dus într-o zonă de anini tineri. Ierburi înalte mărgineau poteca , din loc în loc scaieții ne atrăgeau atenția , iar lumânăricile și campanulele își ițeau florile din iarba deasă. După zona de anini , începea pădurea de fag și mesteacăn. Poteca urca apoi abrupt până într-o zonă cu tufișuri de afine , iar apoi ocolea brusc pe lângă o prăpastie. Dacă n-ai fi de-al locului , ai trece prin acea zonă fără să observi râpa de alături. 

În fața noastră se căsca un perete vertical de circa 15 m , iar restul zonei era ca un amfiteatru verde care privea spre acest perete. Straturile orizontale de gresie alternau cu cele de argilă pe toată înălțimea peretelui. Nu se putea coborâ pe acolo , așa că am luat-o pe ocolite coborând printre fagii falnici amestecați cu mesteacăn și ulm , până în fundul văii , unde o mocirlă rece și plină de brusturi îngreuna accesul curioșilor. 

Întrucât la sfatul prietenului ne luasem cizme de cauciuc nu a fost nici o problemă să traversăm zona mocirloasă și să ajungem la baza peretelui. Priviți de jos , copacii de pe buza peretelui păreau mult mai mici și mai îndepărtați. 

- Aici veneam noi când eram copii , cu sfori și bețe și făceam ascensiuni în zona unde peretele era mai mic , zise Constantin. 

- Aici ar fi un loc bun pentru o tiroliană , am răspuns eu gândindu-mă deja la senzația care te-ar acapara , plutind pe deasupra hăului. 

De cealaltă parte a văii , un alt perete mai mic își ițea către soare gresia sfarâmicioasă. 

- Aici , îmi zise amicul meu , am găsit odată o rocă de mărimea unui pumn în care sclipeau vinișoare aurii și verzui. Credeam atunci că ceea ce am găsit ar putea să fie aur , dar numai un geolog ar fi putut lămuri problema. 

Mai la vale , în josul văii , se află o stâncă semănând cu Babele din Bucegi . Sub pălăria de piatră din vârful stâncii își avea cuibul o familie de corbi , de unde și denumirea de Râpa Corbului. 

- E vreo legătură între Râpa Corbului și Râpa Scaunului , de care am amintit mai înainte ? am întrebat . 

- Nici una , cu excepția asemănării geologice. Acolo , spuneau cei bătrîni , că era odată , în stâncă săpat un scaun imens. Acolo , se zicea că și-au îngropat haiducii aurul jefuit de la cei care aveau prea mult. Au fost unii care au săpat după acel aur și bunicul meu îmi spunea că au fost vreo doi care au găsit niște bani de aur , dar cine știe care o fi adevărul. E drum lung pînă acolo , dar într-una din zilele următoare , am să te duc și acolo. 

- Dar cu Puțul Hoților , cum e ? 

- Eeeee , acolo e o poveste mai lungă . Pe scurt , acolo se zicea că fusese îngropată de către haiduci , o comoară , constând în monezile și giuvaericalele prăduite. Mulți au săpat după comoară , dar n-au găsit nimic. Și astăzi se mai văd gropile unde au săpat în căutarea comorii. Dintre toți locuitorii Alunișului , numai doi au știut locul exact unde era îngropată comoara. 

- De unde au știut ? am întrebat . 

- Păi iată cum a stat treaba : hoții juraseră , legându-se cu blestem , ca nici unul dintre ei să nu se atingă vreodată de comoară. Numai căpitanul lor , putea să-i dezlege de jurămînt , însă acesta și-a găsit sfârșitul într-o luptă cu potera , trimisă pe urmele lui. 

- Și se știe cine au fost cei doi ? 

- Unul a fost bunicul meu , Constantin Pîrtoacă , iar celălalt un prieten de-al lui , pe care n-am să-l numesc. De altfel , cred că sunt singurul care știe istoria asta . Ei aflaseră istoria comorii de la un fost membru al grupului de haiduci , căruia îi făcuseră un mare bine , iar acesta ca să se revanșeze , le-a povestit istoria comorii și i-a îndemnat să umble să o scoată. 

- Și ei ce-au făcut ? 

- Păi , într-o zi , s-au încumetat să pornească spre locul juruit , plini de speranță. Au găsit locul , așa cum le spusese fostul haiduc , au desfăcut intrarea și au început să înainteze de-a bușilea , unul în urma celuilalt , prin coridorul întortocheat săpat în stîncă. La un moment dat au zărit în fața lor o lumină , ceva ca doi ochi roșii , lucru care i-a înspăimântat de-a binelea și-au luat-o înapoi dârdâind de frică. Au astupat intrarea în coridor și s-au întors cu buzele umflate. N-au mai avut curaj să încerce a doua oară , dar bunicul mi-a zis că dacă ar avea un cal să-l ducă până acolo , mi-ar arăta locul exact. 

Atunci n-am dat prea mare importanță istoriei , însă povestea n-am uitat-o. Am făcut cercetări în zonă , iar la un moment dat , am găsit chiar o bucată din materialul folosit la sigilarea intrării. 

- Și ? 

- Am considerat că nu sosise timpul pentru a scoate la lumină adevărul. 

Ziua următoare , dis-de-dimineață , acompaniați de viersul mierlelor , am pornit-o la deal , spre Plaiul Strâmbii. De pe culmea dealului se deschidea în fața noastră , pînă hăt departe , o priveliște mirifică. O mare de dealuri înverzite , iar departe spre nord se zărea zona subalpină. Din văile adânci , vălătuci de ceață urcau agale spre cer. 

Mierlele și privighetorile umpleau aerul cu trilurile lor, iar mirosul de fân cosit te îmbăta. 

Undeva pe la mijloc , spre nord , privirea îți era atrasă de o platformă uriașă , dreaptă , al cărui nefiresc contrasta puternic cu marea de dealuri. 

- Cum e posibil așa ceva ? am întrebat uimit. Nicăieri cât vezi cu ochiul nu sunt decât văi , dealuri și culmi șerpuite. 

- Eeeeeeeee , vezi , d-aia te-am și adus aici , să vezi Podul Berții și să îți pui întrebări. 

- Și cam cât e de mare ? 

- E destul de mare , circa trei kilometri lungime și aproape un kilometru lățime. Partea sudică , spre care privim acum , se termină printr-o râpă din care argila roșie contrastează cu verdele ierbii. Undeva spre mijlocul uriașei platforme , un șanț uriaș se zărește pe versanții ale căror tufe de mur cată spre soare. Zona se află între comunele Bertea și Ștefești . Deasupra zonei au fost văzute în câteva rânduri lumini ciudate deplasându-se în zig-zag. Eu nu sunt geolog, dar întotdeauna mi s-a părut foarte ciudat acest platou , într-un ocean de creste deluroase. Dar despre asta , vom mai povesti și altă dată. 

Am plecat gânditor la vale , abordând în gând viitoare planuri de cercetare geologica a Podului Berții , dar mi-am amintit de Valea Trovanților așa că l-am chestionat pe Constantin : 

- E departe până la Valea Trovanților ? 

- Da și ne trebuie o mașină ca să ajungem acolo. 

- Seamănă cu trovanții de la Costești ? am întrebat. 

- Nu , aceștia sunt din rocă mai tare, nu de tip grezos ca la Costești. Suprafețele lor sunt netede și parcă ar fi sculptați de mâna lui Brâncuși. 

- Ai vreo poză , ceva ? am continuat eu nerăbdător . 

- Cum să nu , când ajungem ți le arăt. 

Acasă la Constantin am văzut într-adevăr poze cu acești minunați trovanți asupra originii cărora specialiștii nu s-au pus încă de acord. Din păcate , un telefon urgent de la birou m-a făcut să plec în grabă , promițându-i prietenului meu că voi reveni . 

M-am despărțit cu greu de miresmele fânului proaspăt cosit , de țârâitul greierilor , de cântecul mierlelor și de laptele prins mâncat aici al cărui gust nu cred că aș putea să-l uit vreodată. 

Notă : Alunișul se întinde pe mulți kilometri , de la est la vest , mărginit de comunele Bertea , Cosminele de Sus și satul Pietriceaua . Se află la o distanță de circa 45 km de Ploiești și de 6 km de Slănic Prahova. 

Toader Andrei