CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Versuri > Ipostaze >  




Autor: Andra Tischer         Ediţia nr. 2518 din 22 noiembrie 2017        Toate Articolele Autorului

Andra TISCHER - POVEŞTILE UNEI GHICITOARE ÎN CAFEA (POEME) 1

 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MITOLOGICĂ  
 
În fiecare zi ne spunem cuvinte  
se lipesc de corpul meu ca nişte perne de satin  
în inima coapselor  
unde începe acel paradis sălbatic al tău  
în tăcerea căruia te cufunzi bezmetic  
cuvinte banale de azi  
mi-au astupat gura cu silabele lor  
s-au prelins între munţii  
pe care i-ai străbătut căutându-mă cald  
acolo e lumea ta îţi spun nu te teme  
între mine şi tine  
mări şi ţări de cuvinte  
trupul meu hartă mută  
geografie nelumită  
să nu mă uiţi când mi se sting luminile  
şi mă voi pierde la poli  
în seara în care orbit de dor  
pământul îşi va trage cu sete  
răsuflarea din urmă...  
 
 
RĂMAS BUN  
 
Nici măcar nu ne-am spus la revedere  
cuvintele ni s-au oprit în gât  
ca un accelerat de seară într-o gară pustie  
pe un peron lipsit de umbre  
străfulgerat doar de iluzia paşilor pierduţi...  
eterice şoapte  
şi-au lăsat gustul amar pe buzele mele  
pe buzele tale  
nepecetluite  
într-un ultim sărut  
dintr-o dimineaţă de luni -  
cea mai tristă poveste  
scrisă vreodată...  
 
 
ATÂTA IUBIRE  
 
Mi-ai spus: „E atâta iubire în mine că te-ai putea îneca  
dacă în inima mea deschisă ai pătrunde  
cu toate ale tale –  
cu sânii tăi fragezi, ascunşi de ruşine în palmele mele  
şi coapsa ta dreaptă în mâna mea amforă m-a zămislit  
privirea de copilă în ochii mei găsindu-şi reazem în singurătate  
şi buzele, ah, buzele tale, cu care scrii în carnea mea Sonata lunii  
când cauţi voluptuoasă urme neatinse de păcat  
cu mâinile tale dedate ispitei preludiul de veacuri ai început  
pe note nestinsă, frenetică tulburare a pielii când simte apropierea…  
Mi-ai spus: „Atâta iubire în mine te află întreagă  
cu nebunia ta şi lacătele tale toate  
pe care vreau să le desfac şi să le gem scrâşnirea  
cu degete înfiorate şi albite de aşteptare…”  
În mine răspunsuri se divizau ca tăcute celule  
şi începeau să vibreze, ca fluturi tăcuţi la început,  
iar mai apoi ca atingeri uşoare de îngeri  
creşteau, creşteau necrezut, până la cer  
şi până la marginea albă a lunii  
născând, din adâncuri, cuvintele tale, „Atâta iubire…”  
 
 
TĂCEREA TA  
 
În tăcerea ta doar dezbrăcată pot să mă scald  
am încercat altădată, în pielea de urs sângerândă, să te ating  
în punctul în care cuvintele tale gătite de nuntă muţesc în straie de mire  
julindu-mi fără scăpare genunchii şi coastele pe care le simt rătăcite  
în geografia ta abstractă, natura e plină de stânci şi prăpăstii  
de maluri abrupte, dezvirginate păduri iscodite  
cu mâinile reci şi uitarea de sine  
în punctul acela fix, coloana mea vertebrală te ştie  
şi naşte în oasele mele albite de dor versuri albe  
dezmărginite în prezenţa ta  
ca nişte orizonturi de emoţie  
ca nişte fericiri adânc pătrunse de-o noapte şi profund  
ca un fluviu al căldurii  
ca ultimul frison eliberat al cărnii  
în punctul acela al mirării în care doar dezbrăcată pot să mă scald  
ca să nu mă rănesc…  
 
 
STARE  
 
Iubitul meu e nefericit  
La ferestrele lui poartă un fel de doliu pe care îl văd de la poli  
când dispare aurora boreală  
pielea mea împrumută culori străvezii ca nişte ochi de peşte  
străfulgerând adâncul neclintit al mării la zenit  
coapsele mele împovărate de amintirea pierdută a mâinilor  
lacrimile fac solzi de argint lucitori în colţuri de pleoapă  
atinsă de un veşnic crud nesomn  
privirea naşte ore searbede şi înfrigurate  
 
Iubitul meu e nefericit  
oglinzile mele îl poartă spre nordice zodii tăcerea să-ngheţe  
au obosit căutările toate şi anii toţi zac într-un colţ, prăfuiţi  
ca nişte elefanţi în vitrina cu porţelanuri  
stau toate senzaţiile pe care să le vând la amanet aş vrea  
pentru un secol, o zi şi o stea din acelea în care visam fericiri iluzorii  
pe aceeaşi banchiză mută şi albă ca o lebădă  
 
Iubitul meu e nefericit  
în loc de inimă şi-a construit un fel de cazemată  
pe care sufletul lui o păzeşte cu mâinile goale,  
semn că pe aici nu se trece şi am înţeles  
absenţa lui naşte în mine pui vii pe care îi hrănesc cu liniştea mea  
şi-i ţin să-mi adoarmă în poală.  
 
 
NEBUNI DE DOR  
 
Nebuni de dor,  
în jurul nostru lumea roieşte curioasă  
văzându-ne cum căutăm înfometaţi seva din urmă  
a rădăcinilor din care am crescut ca un altoi ciudat;  
mâinile noastre au căpătat forma tăioasă a daltei cu care sap  
în cremenea tăcută a amintirilor,  
în timp ce tu mă priveşti peste umărul lor  
ca un copil mirat văzându-şi prima oară chipul…  
 
Nebuni de dor,  
atât să ne mai zbatem în nefericirea noastră  
secunde până când sărutul va îngheţa pe buze,  
pierdut printre acele umbre fine ale cuvintelor fatale  
„rămâi cu bine” sau „adio”  
pe care le ştiam atât de bine deşi cu totul le-am uitat  
în noaptea începutului sfârşit mult prea devreme…  
 
 
DIFERENŢA DINTRE MINE ŞI TINE  
 
Diferenţa dintre mine şi tine  
stă în numărul de la poartă, niciodată şapte, mai rar doi, unu de cele mai multe ori  
sau chiar zero, atunci când ajungem în punctul în care dreptele se întâlnesc  
la întretăierea dintre spaţiu şi timp -  
în paşii pe care îi faci înaintea mea atunci când fug de tine  
acolo unde nefastele zodii mâna îşi strâng în tratatul de pace,  
roşind încurcate de graba tăcerii –  
în felul în care numele tău se aude prin venele mele stârnind represalii  
cu arme de foc şi gigantice flinte  
„să mă săruţi dulce, dulce, până la sânge”  
Căci diferenţa dintre mine şi tine n-o poate nimeni vedea cu ochii deschişi  
fără să-mi pipăie coloana vertebrală  
să guste din cupa de aramă coclită a vinului negru  
în care Pillat din Pont şi-a spălat fără de grijă mâinile  
uitând că roşul pătează...  
Ea stă mereu acolo în faţa luminii, să nu vedem înserarea  
ca un câine fugit de-acasă de frică  
nimic n-o opreşte  
Această diferenţă dintre mine şi tine, perpetuu vocală, mereu abătută  
nu ştie niciodată nici ceasul, nici locul  
pentru că ne cunoaşte prea bine  
aşa cum nici noi măcar nu ne mai ştim de-o vreme  
mai rar doi, unu de cele mai multe ori  
sau chiar zero când eu fără de tine, tu fără de mine  
ajungem în acelaşi punct.  
 
 
TRECUT  
 
Era o dimineaţă frumoasă ca iluzia unei revederi.  
Agonizând, le-am spus:  
„Daţi-mi, vă rog, o bucată de gheaţă să-mi pun pe suflet”,  
gândindu-mă la locul acela în care întâlnirea mea cu tine  
a rămas dureroasă ca o contuzie uriaşă, ca o fractură deschisă  
prin care se văd monstruos, ca într-o ciudată clepsidră  
scurgându-se din pielea şi din rana cărnii mele, fatale,  
orele în care ne-am iubit.  
Mi-au spus distraţi, cam pe la ora prânzului, cu glas domol:  
„Orice întâmplare a destinului are gustul ei de sânge,  
uneori mai dulce, alteori amestecat cu fiere  
ca la orice naştere, trebuie să sângerezi  
până când vei scoate tu din tine răul  
fără să ceri ajutor”.  
Privindu-mă cuminţi cu ochii albi, şi-au amintit uitată-n soarele amiezii  
iubirea mea lehuză,  
profund preocupată de acel cordon ombilical atât de încăpăţânat  
şi imposibil de tăiat cu dinţii sau cu orice alt instrument de tortură  
din muzeul războinicilor medievali încorsetaţi în fier  
cu care îmi sfârteca liniştită aorta rămasă deschisă  
prin care sufletul meu creştea atât de ameninţător,  
ca o contuzie uriaşă…  
„Daţi-mi, vă rog, o bucată de gheaţă să-mi pun pe suflet”, le-am spus cu ultima suflare.  
„La ce-ţi mai foloseşte? Am lăsat vorbă chiar acum să stingă jarul,  
rezervele de gheaţă s-au cam epuizat …”  
 
 
MODĂ  
 
Bărbaţilor le iese de minune nodul la cravată,  
căci mâna lor netemătoare mătăsii curmă netezimea  
precum o mângâiere îngenuncheată de căldura palmelor  
la marginea de sus a sânului până la glezne  
„degeaba încerci, totul e să ştii o lege fizică prin care două corpuri se atrag ireversibil  
ameninţând cu gravitate nefasta rupere de ritm cu anularea”.  
Precis au un secret al lor venit din vremi imemoriale  
odată cu pescuitul şi cu vânătoarea, ochitul cerbilor şi pânda  
care încinge-n valuri umede şi calde trupul neatins  
fecioarelor ofrandă să aducă…  
Iubitului i-am spus: „Întinde mâinile să cauţi nodul tainic  
nedesfăcut de nimeni înaintea ta  
în locurile ascunse, viermi harnici de mătase ţesut-au rodul cărnii în fâşii –  
dezleagă drumurile toate şi lasă în culoarea lor pe pielea ta să nască  
aprins fior gemând al căutării…”,  
încolăcindu-mi braţele şi respiraţia strivită între coaste  
în dreptul inimii, în jurul gâtului  
nod de cravată cel mai dezordonat şi mai nebun  
nepăsător la cele trecătoare,  
nod de cravată al tuturor şi al nimănui  
iscat de nicăieri, uitat de fericire,  
din ţesătură simplă cu margini netivite  
crescută şui din steaua lui descântec  
eu, acest nod îndărătnic de cravată cel mai frumos din lume.  
La gâtul lui.  
 
 
APOCALIPSĂ  
 
Să aşteptăm sfârşitul de lume ca doi creştini fericiţi  
veacuri numărând în linişte unul după altul ca într-o litanie  
cu toate rănile la vedere  
pe marginea lor hai să mai aruncăm din când în când câte un pumn de sare  
am auzit că am putea avea o şansă la o mie  
ca să nu mai doară.  
Bisericile mele s-au transformat de ieri în staul fără de prooroci  
ca nişte abatoare triste cu geamuri năclăite  
„care e drumul, unde-i minunea” – întreb aiurând, cu palmele goale  
ziua de azi, de zi cu zi, cedând ispita clipei neîntrecută de nicio durere.  
Să aşteptăm acest sfârşit de lume cu credinţa că în pântecele ei  
creştem încă de pe-acum ca nişte seminţe -  
prunci sănătoşi, maturizaţi înainte de vreme în aceeaşi rodnică piele cu unic contur  
un ochi tu, unul eu, să împărţim şi moartea pe din două  
un singur cuvânt la polul tăcerii mai naşte fiorul de gheaţă pe buze topite  
mâna ta dreaptă în pieptul meu a rămas ca o aripă ruptă  
iar tălpile mele încins-au nisipul, vederea prăpastia,  
ca doi creştini fericiţi creştem cuminte în vintrele mele  
ştiind de pe-acum adunarea de la minus la plus infinit  
silabele lui zero n-o să facă niciodată doi  
ora aceasta din mine se zbate frenetic din lanţuri scăpată.  
Finalul de lume se scrie cu greu.  
 
 
GHICITOARE ÎN CAFEA  
 
În cafeaua aceasta, drumurile – ce paradox!  
Ne-am înnodat în valuri de umbre uscate amintirile toate  
până la buza prăpastiei, în creierul lumii iscodit-am sfârşitul  
născut între punctele cardinale, crescut până mai dincolo de ele.  
La drumul de seară cineva mă aşteaptă  
să-mi cutreiere arcanele vremii fără odihnă, fără suflet, fără grai:  
cine sunt, pentru mine ai venit, cine să ştie răspunsul?  
ţigancă de inimă neagră, ghiceşte în care palmă s-a oprit respiraţia  
ultima bătaie, fiorul din urmă,  
îngenunchez lângă tine cu fruntea fierbinte –  
în ochii mei zaţul aceasta crescut din întuneric precum florile răului  
dimineţile au gustul abia râşnit al cojii de copac  
nu veni, nu veni, nu mai veni  
m-am dat pe mâini străine şi-aştept să dau în foc  
ghiocul ţigăncii fierbe în smoala din mâna ei largă  
jar înteţeşte cuminte sub poarta din lună cu iască din visele mele  
spune-înainte, ci văd de departe că moartea-poveste mă duce şi mă întoarce,  
respiraţia mea zace undeva pe fundul cănii, sleită de vlagă,  
toarta încinsă pe pielea mea azi desenează cu umbre numele tău  
silaba ultimă se pierde în auz, nemaivăzută de nimeni  
în aiurare strig că mă frige, mă frige, să treacă de la mine şi cafeaua aceasta  
urmele ei rămân în mine ca drumuri înnodate de gânduri – ce paradox!  
buzele tale îmi alină arsura, răceala umileşte suferinţa  
n-aţi văzut cumva un drum de seară, am nevoie de el ca de bătaia inimii,  
respiraţia, vederea, auzul, pipăitul, unde-mi sunt, rătăcite prin venele tale  
curg negru, încurcate de celulele tale necunoscute  
care scriu în cartea firelor albe nopţile mele bolnave de febră  
ne-am amestecat în alb negru, de-o parte tu, dincolo eu  
ca nişte muguri de zaţ aruncaţi în zăpada-fecioară a Sfântului Graal  
să aşteptăm, îţi spun, în curând vor veni cavalerii rătăcitori  
să ne soarbă cu totul, uite mâna mea, ţine-te de ea fără frică  
în povestea lor ne va fi mult mai bine  
când vor descoperi această cană sorbi-vor din ea vinul  
în beţia lor cu toţii fi-vom fericiţi, cânta-ne-vor aprins domniţelor virgine  
cu glas pătruns de dor sublim şi acorduri de chitară  
ne-or îngropa definitiv în carnea lor să ne iubim frenetic  
haide să fim copiii tuturor, născuţi din legiuită dragoste  
din fericirea lor să creştem până la extaz, orgasmul suprem fie-ne tată  
vino, îţi spun iată, ţi-am pregătit o cupă în care păcatul să-neci cu gustul amar  
acelaşi zaţ cu smalţ tărcat va spune şi istoria noastră  
pe drumuri de seară în crucea durerii  
se vor mira de perfecţiunea noastră ţigăncile cu ochii negri  
şi ne-or zvârli în apa râului cu trupul gol în raza lunii  
rostind descântece de vrajă.  
 
 
AUTUMNALĂ  
 
Ştii, toamna asta pare o repetiţie inutilă a unui dor mai vechi  
uscat într-un butoi de fag, preocupat să dea savoare acelui vin incendiat  
de aşteptare, pe buzele tale fără cuvinte.  
Lumea se pregăteşte să intre în iarnă,  
crezând că polul nord a rămas exact acolo l-au descoperit…  
În naivitatea lor, confundă banchiza desprinsă din noi  
odată cu retragerea apelor vii ale iubirii noastre  
cu un peisaj hibernal autentic.  
În curând, vor da drumul instalaţiilor de zăpadă artificială  
îngropând cu ele sufletele noastre rătăcind confuze în căutarea soarelui-răsare.  
Numele tău a stârnit avalanşe în plexul meu solar  
şi i-am zărit grăbiţi să-şi ducă la urechi mâinile îngheţate de frica  
urşilor polari aflaţi, din neştiinţă, în bătaia puştii.  
Voiam să vezi o auroră boreală din carnea mea crescută  
ca o fiinţă în mii de culori răsfirate de-a valma  
pe locul din care te-ai rupt  
şi te-am strigat.  
În inima de piatră albă a visului meu, de-o parte şi de alta a timpului,  
rămăsese doar umbra ta, şi-am înţeles să tac, să nu stârnesc catastrofe.  
 
 
ÎNDOIALA  
 
Şi dacă vreodată de dragostea mea să te îndoieşti ai putea  
Aş pune să bată la fix orele-ntruna, cu toate secundele şi veciile lor.  
Aş coborî pe pământ Everestul şi mare cu mare ţi-aş aduna, să le străbaţi tu cu picioarele goale.  
Aş ridica până la cer paharul meu, în el să-ţi cuprind frumuseţea.  
Aş da foc lumii într-o zi de luni, să nu-ţi întunece privirea,  
Iar corpul tău l-aş încarna în piatra din care Pygmalion sculptase pe-a lui Galatee, şoptindu-i divina iubirii cântare.  
Cu lyra pe care Orfeu şi-a strunit amarnicul dor pe zei să-i vrăjească pe tine te-aş smulge din tainicul tău adăpost  
Cu tine iubirea s-o-nvăţ pe de rost.  
 
Şi dacă vreodată de dragostea mea să te îndoieşti ai putea  
Ia inima aceasta în palma ta caldă  
Ascultă-i bătaia de dor clocotind, ascultă-i suflarea de jar întrupată  
Ascultă-i chemarea şi glasul de muzică sacră  
A minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt...  
Apleacă-te grav peste umbra mea albă de dor la picioarele tale răpusă  
Şi-alungă îndoiala în suflet ascunsă...  
În mine ca-ntr-o biserică veche altar ai crescut – la tine vin să mă-nchin...  
.................................  
Acum, m-ai crezut?  


AMNEZIE  
 
Nu mai ştiu numele tău.  
Din el au rămas câteva sonuri  
care îmi aduc aminte de timpul în care am vieţuit în afara ta.  
Le-am întors pe toate părţile, încercând să mi le reaşez în minte  
ca un călugăr miniaturist, Psaltirea.  
Nu mai ştiu din veacul tău decât un tunet  
cu care dimineaţa aceasta ai răzvrătit-o împotriva mea,  
a celor ce sunt în mine dinaintea ta  
aşa de frumos aranjate ca în grădina Raiului  
numai bune de străbătut cu picioarele  
cărări întortocheate ducând mereu în locul  
din care izvorăşte un organ vital.  
Şi nu mai ştiu dacă e vorba ta  
care îmi face rău sau doar iluzia că ai fi putut să fii  
fragmente din durerea mea căzuseră pe jos însângerate  
privirea lor urzea în mine catedrale  
când te-am strigat cu glasul de litanie  
„Aici n-a mai rămas nimic, doar puţin praf de pe altare –  
e numai bun să reîncepi să dori  
cu fiecare trup pe care l-ai jertfit  
de dragul cui?”  
Ca dincolo de pânza prea subţire a plăcerilor  
să prinzi cu ochii pielea străvezie a secundei  
aşteaptă  
otrava secolelor se încheagă greu în cordul stalactitei  
bătaia ei naşte în mine acorduri  
în cântecul acesta matinal, numele tău  
se iscă din sudoarea mea neîmpietrită şi vie ca o linişte de sonuri  
care îmi aduc aminte de timpul în care am vieţuit în afara ta.  
 
 
POEM FINAL  
 
ne-ar trebui o despărţire  
în care cuvintele tale crescute în lumina de ceară a înserării  
să bată ca un clopot cu vocea de sticlă  
în inima pieptului meu  
o despărţire în care pietrele colorate ale destinului  
să se vândă la poarta Raiului  
precum bucăţile din Zidul Berlinului, o marcă 20 bucata  
să facem schimb de iubire ultima oară ca doi pierduţi cavaleri  
ca doi atlanţi pierzând ultima treaptă  
de sub picioarele noastre scăpată e lumea  
să ne încapă în geamătul ei, am pierdut,  
„să nu te temi, dragostea mea”, ţi-am spus,  
în ultima respiraţie au încăput şi ochii tăi şi inima mea  
laolaltă definitiv ca ultima iertare, ca o împărtăşanie,  
ne-am pierdut la ultimul sărut  
în ultima gară fără trezire  
- de aceea îţi spun –  
Ne-ar trebui o despărţire ca ultima îmbrăţişare  
atacul de cord  
„ia trupul meu, urzeşte-l din nou în celulele tale”  
du-mă în palmele tale căuş la gura încinsă de dor  
soarbe din mine tăcerea ultimei vieţi de nesomn  
ascunde-mă bine  
nu vreau ca despărţirea aceasta să ne găsească nepregătiţi  
ne-ar trebui fiorul adânc, uimirea şi furia cărnii, scrâşnitul din dinţi,  
câteva secole să ne ştim pe de rost geometria  
paharul de vin neînchinat rămas la capul patului rece  
ne-ar trebui iubirea  
ne-ar trebui chinul  
perplexitatea  
atât de multe lucruri nefolositoare de care ceilalţi au uitat  
nu facem rău nimănui cu pretenţia noastră la despărţirea decentă  
ne-ar trebui o secundă cât o vecie  
neavând nimic, mai putem visa la o despărţire cât o iubire  
cât nu facem rău nimănui  
cu iluziile noastre.  
-----------------------  
Andra TISCHER  
Sibiu, noiembrie 2017  
Referinţă Bibliografică:
Andra TISCHER - POVEŞTILE UNEI GHICITOARE ÎN CAFEA (POEME) 1 / Andra Tischer : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2518, Anul VII, 22 noiembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Andra Tischer : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Andra Tischer
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!