CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593



Acasa > Impact > Scrieri >  




Autor: Anca Hirschpek         Ediţia nr. 3709 din 25 februarie 2021        Toate Articolele Autorului

Anca HIRSCHPEK - MICROPROZE
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Basm aproximativ  
 
Era aproape dimineață, dar parcă nu fusese niciodată noapte, mă simțeam atât de obosită și totuși stropul de luciditate adunat ca o picătură roșie-n vârf de ac mă-mpingea în fruntea conștiinței, auzeam mierla tulburată cum pieptăna undele secrete ale blocului care nu mai era inert ci își amintea de casele ce fuseseră demolate în cale-i cu decenii în urmă, case cu perdeluțe albe și doar câteva crăpături fine ca ridurile neașteptate, unde se aciuau necunoscute gângănii și mucegaiuri.  
 
Nu eram nici sfârșită însă nici energică, un „ceva”, „undeva” în mine se mișca aidoma unui motoraș pe apă, valuri voaluri se desprindeau, fantomele din trecut cereau o eliberare de sclavie în prizonierat, pretindeam să fiu amânată, scuturată și docilă și plecată în dezrobirea mea dinspre sânge și Sine spre pământ, voiam să mângâi picioarele amantului nefiresc de aer și ceruri.  
 
Nu eram nici pe de-a-ntregul om, dar nici animal, animusul se rotea în mine ca o creatură de pradă, încercam să mă alăptez singură din sânul lucrurilor pe jumătate uitate, strivite, frântă, înfiptă într-o retină necunoscută, juisând îngeri neatenți care umpleau schițele aproximative ale pereților alungați în tainele minții. Acum puteam să-mi dau mii de like-uri doar ducându-mi mâna la frunte, mutând pe tâmple trecuturi-prezente ca reginele albe pe negru, eram aproape o prințesă, muiam aerul cu genele, degetele-mi creșteau într-un an ca altora într-o clipă, pentru că se razgândeau mereu, nu mai știau ce să mângâie, ce să alunge, încheiau letargia ca pe o haină haină, himere pluteau în dreptul minților răvășite, creierul se ostoia din altul, mai mic sau mai mare, într-un punct strălucitor ca un Eon după implozie.  
 
Mult mai târziu s-a făcut atât de devreme încât m-a durut locul unde absentai, mă jucam neatentă, ricoșând din galaxie în galaxie, îmi potriveam trupul cu uitări și mirări, pleoscăiam pe diafanul lucrurilor, plecaseși cu șapca pe-o ureche, din poză în poznă, din fecioară în femeie, peste dealuri, ascuns în visul lent al vreunei fete nubile care contempla pe geamul trenului culoarea câmpiilor și culoarul indefinibil, tangent, de trecere de la copilărire la dragoste.  
 
Vals  
 
De nebună ce sunt mă atârn spre pământ/ el tresare în somn îi sunt înger-amvon/ joc amarnic șotron cu o piatră bon ton/ sfrijesc idolii vagi, încartiruiesc magi/ mă amuz copios, omenirea-i e pe dos/ valsez mezzosopranic/ vremurilor îmbibate de sânge le sunt paharnic/picătura de vin îndoit cu divin mă aruncă într-o pâine ce-o fărâmă un câine/ devin egoul dintr-un gang/ dispar în ceață/ cu viața de ață/ topesc un alt nivel de rug/ acela-n care dau să fug/ plutesc în vag miros de-alint/frumosul vine când te simt...  
 
Zeppeline si benzodiazepime  
(viața, dermatită de contact)  
 
Bre, fato, tu o sa trăiești puțin pen’ că deja pâlpâi de dor și-ți cresc, târșâind, aripi grele, tot mai grele, în fiecare vis te zdrobești de ecrane, nu poți evada. Te uiți după oameni care nu mai au mult și lâncezești așa, într-un format oarecare, funcționar al paginilor blindate de istorii sângerânde. Depresia e o floricică pe lângă hăurile în care te închei la șireturi, îți petreci rapid geanta pe umărul dureros, apoi despici mulțimile însingurate ca un glonț de aur pornit dintr-un pistol de colecție...  
 
Strecoară-se un admin lent și ușuratic în toate. Răsuflu în sfârșit oarecum liberă, dar ce e libertatea asta de a-ți strânge genunchii precum genunile în cearceaf, ce înseamnă spintecarea asta a realului ca pe un craniu golit de șanse, gândurile nu mai vibrează, se scurg într-o fantă ca peștii abisali, nu mai sunt creatoarele mele. Diformă cum e mâzga pe care o strâng de pe armătura chiuvetei…  
 
Cum sa ajung la pastilă, semiluna mea de liniște si visare? Exilată în compartimentul cel mai mic al genții, pitulată bine, ca un stimulator cardiac, sau, poate, un cont bancar de rezervă, ca o îngeriță devoalată încet, incert, holodramatic, într-o poză de epocă. Sau, de ce nu, bob de orez cu vulcan cuibărit in inima unei sarmale bine pătrunse. Cât o țepușă de trandafir împungând acel aer unic, de dupa ploaie.  
 
Îmi cos priveghiurile ca pe rochii de mireasă neștiută. Craniul răzbește, alungit, dospit, fărâmat, trupul e un apendice al fricii, zvâcnește uneori incoerent, mai iei o gură, alcoolul fărâmă incert, încet, țesuturi, organe, idei, deja-vuurile te încolțesc precum lupii magnifici din frescele victoriene.  
 
Mereu mâinile fac altceva, au uitat să mângâie aerul, trag de registre, le împăturesc evidențele trunchiate, alungă nume și porecle iluzorii, peste 50 de ani vor arăta ca aurele sfinților nerecunoscuți, blânde și inutile, însemne minuscule în tăcerea neagră a pămîntului.  
 
Din ce în ce mai atractivă, Berea, marea Doamnă a Unirii centenarelor catralioanelor de celule ahtiate-n râspărul ficaților soioși. Tăcerea dintre Dumnezeu devine totală. Privește-i pe tinerii ăștia. Nu-mi spun nimic. Festonați, grăbiți, autosuficienți ca o macara în muzeul Comunist. Alunec iar și iar în poala ta, cu încetinitorul mă înfirip între umbrele care te bântuie. Avem o viață unică, printre nuferi, gângănii de mlaștină, fuioare secrete, amintiri în devălmășie. Inghitim lumea pe nemestecate, cu un soi de blândă, saprofită, vrăjmășie.  
 
Aceeași nebunie a morții care tot începe așa că, la un moment dat, mă mulțumesc să fur aroma teilor, să arunc ocheade grădinii dinlăuntru, fuzionez cu vibratoriul inclus în prețul zilei, ce n-aș mai da să mă amestec în umbrele nopții, când, întoarsă cu fața la perete, prefăcându-mă că dorm, cream istorii magice cu descendenți tainici și-mi împărățeam zone mistice conform zborului dorit pe moment.  
 
Mă gândesc la bătrânețea ei, la ridurile prelungi îngustându-i viziunea-vizuini de vulpi tot mai speriate sub ompolați. O șoaptă lungă sunt anii care mai rămân, un bisturiu nătâng sunt visele dimineții care nu mai alintă greul trupului, ca un gologan mâncat între gingii putrede. Scapi în Cealaltă încăpere, proiectată dincolo de retina uscată. Mâinile ei modelează din lutul strămoșilor. Afară plouă ca o angoasă dibuită în lungul canapelei psihanalitice. Rivalitățile false de alcov găurit cad asemenea Drosophilelor îmbătate...  
 
De nebună ce sunt mă atârn spre pământ/ el tresare în somn îi sunt înger-amvon/ joc amarnic șotron cu o piatră bon ton/ sfrijesc idolii vagi, încartiruiesc magi/ mă amuz copios, Dumnezeu e pe dos/ valsez mezzosopranic/ vremurilor îmbibate de sânge le sunt paharnic/picătura de vin îndoit cu declin mă aruncă într-o pâine ce-o fărâmă un câine/ devin egoul dintr-un gang dispar în ceață/ cu viața de ață/ topesc un alt nivel de rugi/ acelea-n care vrei să fugi și creierul răzbit deplin mai râmă-n glod după pelin...  
 
Ca un index miraculos pe care-l arăți când sensul devine mai negru ca o umoare. Stratificându-te de viu, lingându-ți deșteptările cu aleanul unui dispărut nejustificat.  
 
Viața, o dermatită de contact. Plutim încolonați într-o teribilă demiurgie demidulce scriitoriceasă. Idolatria asta a bărbatului mecanic. Soțul scuză mijlacele de EVA-dare de seamă, chiar, gustul Evei? Care o fi fost? Al păcatului colosal ori al erosului atât de bine ștanțat ? Toti vor love fără să recunoască. De aci angoase, nevroze, ticuri, crime chiar. Ceea ce este respins își găsește mereu o supapă.  
 
Nu e nimeni prea fericit în marea metropolă. Un fel de șobo ne simțim cu toții, mințindu-ne că aerul albastru e doar pentru noi, trecem lumânarea de sens de la o față la alta, îmbujorându-ne o clipită doar. Iată-ne la coada matinală de la merdenele si brânzoaice, plătim infinit apoi coborâm în pântecul metroului, miriapod gigantic.  
 
La ieșirea morților din tine nu se-ntamplă nimic, bateria goală. Un wall pe alt și alt și alt perete, priectat. Îți dai seama că orice asociere e nepermisă. În cuibul tau de viespi nu mai pot colcăi alți martori incomozi.  
 
Trec de pustia gelulelor de nervocalmin ,,somn ușor,,, genialul alungă demonii pe cearceaf, bebelușul doarme, genitalul pândește peste buza obtuză a paharului, închid ochii feeric, apari, dispari, formă incongruentă de cunoaștere, ce este spatiul care ma soarbe cu sete nu adorm ador sa stau asa invesmantata-n mires(m)e din alt veac intindo mana sub cap te apuc rascolesc in tine ca intr-o dihanie imblanzita brusc in intestin fermenteaza ….melatonina si...., creierul survoleaza plaje indepartate, ce este desenta ramane nu dorm ma fac si desfac din ajutor ajutor cerne spiritul meu ca din cuburi rubick sau zarzavaturile de ciorba!  
 
Găuritorii de ocazie ai ethosului virtual nu au tihnă. Undeva, un înger opac își pune-n ranița de soldat al cercurilor vicioase câteva ambalaje de om care flutură eroic. Zeppeline ascund orizontul de lut. Pendulele din centru bat a clopote. Sentimentul duduind tâmp în timp ce beam câte o gură de bere și mă adînceam într-o crisalidă de bună voie. Interiorul se mușamaliza continuu, găvanele de cristal reflectau morți timpurii. O musculiță pe ecran, asemenea unui caz social rătăcit. Trupul meu e o armă secretă ce urlă la lună.  
 
Ți-ai trecut mâinile peste ochi până-n incandescența din mintea lui-arată tot mai mult a înger absent, relocat. Informația încărcată de eros și nevoi străbate distanța și veacurile cât un fulger globular, cât o metafizică unică scrâșnitoare, ciclopică, synoptică. Ceilalți nu ne mai spun mare lucru, găsim îndemânatici coridoare secrete, sacre, păstrăm gustul fugii și-al liniștii foșgăitoare ca o molie gigantică așezând umbrele din loc în loc, presărând rămășaguri de zei ca pe o cenușă aparte, chemându-ne într-n dans extatic, la limita ploii și a înfrigurărilor.  
 
Îmi plac microprozele tale ca niste particule în care te ascunzi ca-ntr-un bob de orez pictat cu înalte, svelte corăbii și apoi aruncat în lapte, ca o kombucha tot mai transparentă, pe care o văd prin sticla borcanului migălind fermenți vindecători...  
 
Elito-cratițe  
 
Pun la încărcat viața prin lentilele dilatate ale berii care mă scuipă drept pe colțul mesei, acum e răcoare, din ce vine muza asta lehuză nu mă pricep. Doar sunt femeia unui singur „bună”, adesea uitat, strecurat cu amănuntul printre abrazivi pixeli si delicatese-regine îngenuncheate-n absurd, unele cu gene geluite genial, prelungi și difane crăiese de gheață la pahar topindu-ți-se-n palma care acoperă ochiul lunii, sufli în cornul dezabuzat al abundenței de cu seara și-i abur la picioarele tale ca pe un pisc în derută, ochiul pictorului stârnește o poveste cu transparențe și pătrunderi, ca un personal impersonal într-o gară nelimitată, aci vom bate câmpia viitoare, colo hologramele noastre îndemânatic îngemănate, picură cumva o lacrimă? Slaba, deșucheata, tremurătoarea, dependenta, fragila, bolnăvicioasa, ambivalenta noastră legătură devine atunci o entitate plasmatică ce mă protejează de moarte și totuși, totuși, mereu mă împinge „dincolo”. Rămân în singurătatea mea ca un fagure și purtăm lungi șiruri imaginare de lagune, meteori, sori fixați în zorii a ce va fi, stânci semețe, palate dispărute, vâltorile și vârtejurile lumii care anost picură cu rețetă nesfârșită, nefirească, în cei galeși, prost finisați temători ca noi...  
 
Nu pot evada. Doare încă, mereu, intenția, de parcă aș fi propulsată de o forță atroce în propriile mele grănițe tot mai strâmte. Devin una-alta după un clipocit ușor pe whatsup, ca un zvâc sau clinchet de labii, da, chiar așa se aude, un straniu craniu de cristal dizolvat într-un cockteil psihedelic, alături de spermatozoizii de carieră asistăm la sinuciderea ratată a micilor ființări iscate din angoasele mele.  
 
Plictisul tău e o stereogramă în care descoperi infinite peisaje, marcaje infime, o plăsmuire imensă de umbre care naște și naște la nesfârșit, un modul modulat clandestin pe vibranto-ul viorilor din orchestre de taină, un prinț aprins sub pleoapa care abia dis-cerne între lumi dispărute și violul reveriilor din hematii. Privește nălucirile din camera ta, ele ființează bidimensional și tu te chinui să străpungi, cu o macetă mereu mai plăpândă, simțul realității.  
 
Acum puțină pace adunată între țârâituri de greieri, lătraturi depărtate, d(r)ame închise-ntre patru pereți, povești care nu pornesc de nicăieri și totuși strivesc sub bolta unui cuvânt atîtea trupuri fără drept de apel. Asemenea unei gângănii vreau să mă chircesc în chitina nescrisului meu viitor. Nici femeie, nici damă, nici mamă, nici iubită-un corpuscul mărunt, sideral, obedient în fața neauzitelor lumi și-n fașă încă, săltând în buricul tuturor ca într-un tomberon, devoalând înțelesuri tot mai largi pe măsură ce miasmele se îndepărtează de sensul comun, conjuctural, și paiața scoate sunete ca o jucărie stricată, la tarabă oarbă-teșituri, leșuri, rânză apocaliptică, abandonuri tahitiene, tăiței tăiați logaritmic, balerine balansate, creiere amputate, ficat umplut, blistere bușite, bushido saturat peste sat, nesaț, bidiviu bont blurat de blackbarry lucioase, abramburei lascivi, ospețe proscrise, boleșnițe atent prescrise, suge-o easy, genotip viclean, funiculare peste furnicare, furunculi peticiți, non-stop de stropi siropoși de conștiință în ploaie, orașe apolitice, strepto-coc strivit, gângănii-n grijanii de zeghe, pizda mătii de veghe în lanul sacru, împărțeală mierosă roasă până-n dumicații beatificării de alpaca, neveste- lipitori abisale băltind din buze uscate ca imortelele, buricele degetelor ciupesc buricul lumii, uite un cuțit razant această dimineață o taie în falii parasimpatice, iată bărbatul tumefiat, ramificat în femei ostile, rezemătoarea lui nu mai sunt, ajung târziul în propriile vise.  
 
Am o stare de acut derizoriu. Copiii cresc și vor continua în locul nostru. Eu aburesc degeaba, învârt coada cratiței ca pe o axis-mundi, sunt un admin? Amin!-osul-bun-de- ros, amintirea muicii, leșinul meu inventat, ambetat, procedurile care-mi bat creierul în piuă, pauza pricajita de lume, un trup răsunător ca buhaiul, trap în trapez, tot mai rar tresar de uimire și amănunțite amânări tastez.  
 
Mă înfășor în durerea ta ca într-un sac de aruncat din balon, să se înalțe cerul. Să ne podidească ființările cu epoleți înzestrate, îndumnezeite, înduplecându-se la fiecare suflare a noastră. Pâlpâi ca veioza la care mama citea romane polițiste. Îmi dădea câte un organ la control în fiecare zi. Pielea i se reliefa prin halatul lila-roze, sufletul i se rarefia ca la mare atitudine. Ultimul gând al ei se întinde până la tine în sine. Firicelul de sânge pe care-l adunam mereu ghem îți scapără din vârful degetelor. Tu bineînțeles că nu știi. Nu vrei să știi. Devii un Narcis fără oglinzi sau chiar pierdut în cele de bâlci. Între atâtea suprafețe care-ți răscolesc dosul orbitelor nu mai știi cine ești. Nu mă lași nici pe mine să-ți spun. Ar ajunge anumite cuvinte, dar merită să le găsești? Acum copilăria mi se pare răzuibilă de pe câteva vorbe de alint. Suficient ca să ne oprim s-o inspirăm dimineața într-un parc, ascultând copacii. Și văzând iubiții imaginari cum se întind între crengile lor noduroase, cum vâslesc cu tumult apa cerului, o acceseaza cu farmecul aluvionar.  
 
Cu suturi îți acopăr trupul.Cu mici deformări ale fricii mele de neantul în doi, destrămate ca un fir de abur din povestea ascunsă după cea mai îndepărtată biserică, unde nimeni n-a fost nici botezat, nici cununat, unde incantații primare au încă ecoul peșterii strânse-n absolut. Îți cos atât de repede marile mele deflorări, ca marile adevăruri, speranțe sau catarge, încât nici măcar nu te trezești din visare. Esti un altoi rezemat de umbra mecanică-ea adaugă și adaugă pixeli falși pe care miliarde se dau de-a dura dintr-o lume în alta. Templul tâmplei tale azurzitoare sau templierul timpului tupilat între noi? Tu crezi că fac opturi ca pe gheață, râzi când eu înnădesc rapid mintea mea deasupra înțelepților tăi pori ai pielii-vulcan. Modelezi femei împovărat de conștiința nimicniciei, cum vor arăta ele oare? Vor zdreli aerul privitorului, vor săvârși în îngustimea unei priviri niște salturi mortale sau măcar imorale? Nu se știe, pvestea nu mai are nevoie de noi, ne pierdem în negurile cotidianului, mi-am amintit deodată câtă liniște se așternea cu fulgii care cădeau lent, parcă se adunau în ceruri concentrice și ne izbăveau de acolo mirajul vieții. Tu mai știi?  
 
Rânjesc, în definitiv și viața e o scârbă curbă cupidă în sărbătoare, deflorând abatoare, uneori ți se răsucește la încheietură, alteori îți încleiază pașii pe tangoul subțiratic al oaselor oștilor rătăcite pe luciul dalelor stranii, îmi plac derogările de grație din estetica grădinilor, dedesubturi aparent sumbre și umbre pe care aleanul nemărturisit al buruienilor sau plantelor ornamentale crează incantații și sunete ca de orgă, biserica deplină a adâncurilor plutește în aerul tras și retras din piept dumnezeiesc, dor sacoșele aduse de la shop, mă văd de fiecare data cu mama, e un nod de căi ferate între îngeri colo, la marginea străzii, la limita paraliziei între vise, veneam încărcate cu pepeni și tăcând ne prelungeam viața, încheieturile se înșurubau-deșurubau decent, gândurile glisau pe toate coastele Adamilor neatenți plurivalenți . Stilizându-ne la fiecare pas in extremis, sterilizându-ne, două note alene trase pe portativul străzii.. Mii de femei strigă abandonate în fiecare târg inventat, tango intentat conștiinței de imense statui care nu s-au trezit din vis, teroarea noastră e spuma de la cafeaua părăsită. Ce sa fie de data asta? Grasa de Cotnari sau Busuioacă? Mai am o pastiluță de adaptonic, măcar să nu mai tresar la angosele mele tot mai dese, tristețea mă sprijină ca un mim prost, sunt o încărcătură nedorită ca o cartușieră umedă, soldații înfipți în câmpul de iluzii hrănesc cerul, umbrele își dau jos ciorapii cu portjartier, atârnă din mine zăpăcite confetii pe care tu le-ai aruncat de mult sub pat. Îmi urc dealul în dodii sau doliu. Mama face un inventar grăbit acum și iar zâmbește, lumina călatorește în apus peste blocuri ca peste statui grecești, eu rămân întrebătoarea de serviciu, plutesc în carcasa fără de viciu, delicios supliciu.  
 
Descrești. În mintea mea, aluvionar, te răspândești. O nouă specie, cu spaima ta de declin lipită de fiecare sinapsă, de parcă am coborâ astfel într-un alfabet spre negurile viului vidat, oasele care se înmoaie ca lovite de ambră. Morți șutuiți, sumețindu-se-n eter, zâmbind cumva strâmb celor care încă mai cer. Mă faci să plâng, întinzându-ți mânuțele ridate ca să te aperi de sufletul meu ciuntit, agățat de mai bine de șaptezeci de rotiri spre prăpastii. Un artist degrabă sedus, suprapus peste altul în virtutea veacurilor flămânde, în viziunea apocaliptică a unui exist gonflabil. Obișnuitele artificii de la 22. Obsesia mea grizonată, ca o pocnitoare din altă epocă. Mă arunc în spatele pielii fără partituri, doar party-priuri mai mult ca plicticoase. O flacără e peretele năimit de apus. Sinapsele tale macină greoi eternul feminin, ca o râșniță fără efect. Îndumnezeirea ta flască, o iască de aprins înaintele și înapoia po(e)mului cunoașterii.  
 
Cândva vor dormi și mințile noastre, scoțând pe gură trupuri ca pe aburi, și-atunci, în zeii șoptiți de mame-în care ne-am înfiorat cu amănuntul unor amanți târzii și necesari-la ceas de taină-ne vom refugia. Îl iubesc și pe bărbatul meu taciturn, torid între vertebrele holului, alungit între prunci ca pe o lamelă de microscop gigantic, strivit de lumina fugară a dimineții, cum ne-ndoaie pe toți amintirea unei cangrene uriașe, a unui cancer intempestiv.  
 
Câte-un mesaj iscat parcă din nimicul mimic, dens ca o baterie din sori, rarefiază emoțiile mele până la implozie. Mă prăbușesc în semiumbre, ceva din mine se ramifică, ating portocalii, arunc fără regrete portofoliul faptelor mărunte, susur ca în cuibul pe care-l vânăm toți, ca la ușa peșterii de unde un om a avut o sclipire îndărătnică de conștiință. Adio, coșniță, adio, stele năzuroase! Câte ode in zadar pentru răciturile astea.Câte raiduri și sacrificii și înlemniri! Sfinții tăi sunt sub puloverul aspru, timizi, încețoșați, incestuoși, mă contemplă, dar sunt sfioasă și mi-e teamă să-mi frâng mâinile în granitul moale al faptelor grele de cer care nu cer(n)e. Peste zeci de ani, ambii cu nume de țărână vom fi. Trăim după același prospect stelar însă noi inventăm iar și iar derutele sorilor neglijenți, calea Laptelui și dantela fină a suavelor poticniri în asfaltul fierbinte.  
 
Dincolo de auz, de văz, de orice simț, mângâi imaterialul deșirat al firii întoarse ca-n găoace, știu că sunt așa mulți idoli în cameră, tu aduni, reciclezi, modelelzi, reliefezi, mă împiedic de o întreagă istorie a mâinilor tale nerăbdătoare, a gândului îngenuncheat în știința pietrei, împachetat în fecunde cartoane, măresc umbra aiuritoarelor peneluri care împrăștie sensuri dure pe planșete rapid decupate din răbdarea universală, din amăruia loterie a destinului artistic livid, salivând, poticnit, dansând, cumva mistic, un actor grăbit să descifreze sfârșitul măreței partituri, silabisind pe umerii celor din sală gongul final, trăgând cortina și după ea o piesă de liniște absolută.  
 
Ești cel către care ești, deschizi amintirea unui mort ca pe o conservă, înfoi mantaua creierului ca pe o robă de cardinal, înlănuntru doar viermi credincioși roșii însă roși, robi, fierberea veacului clandestin cuibărit, mâinile destrămate implorând neantul, îngerul luat cu forța în deșert se mișcă prin orbite, foșnetul acareturilor inutile te face să tresari cu noaptea în suflet. Pornim din nou spre uitare, nimic nu s-a înălțat între emisferele cerebrale, trupurile noastre vor fi praf în ochi și până să auzim cum se preumblă pe limba morților mamele ce vor să vie vom rămâne cărnii datori cu mii și mii de porunci inutile....  
 
Puncte-puncte pe decolteu  
 
Evă sau vestală subțire deșirîndu-se de dor, gamba stângă lipindu-se pe dreapta, brațul înfășurat molatic și derutant peste cămașa de noaptea neîntrecută, peste perna neîncepută, pelicula feromonilor șoptiți cu buze vagi, gândul aprins în prosop, coșmarul prelins pe dușumea ca-ntr-o pictură de Dali, el decăzând până la nivelul îngerilor-lipsă, e grea aplicația asta pentru un job percutant fără cuvinte, doar sine și sânge clocotind pe marginea răbdării, dar jertfe aiuritoare și inutile, „alege mereu programul scurt”, mă îndeamnă mereu ceva interior, un mecanism de conservare probabil, ah, ce simplu să te crezi inocent printre tenhobiți și tehnocrați ca în logo-ul acela cu bebele dormind pe clarul de lună, apoi îți percepi trupul ca pe o redundanță, nimeni nu s-a izbit încă de el ca de-un istm, nimeni nu l-a întărâtat sau plimbat pe sub limbă ca pe un leac homeopat, câțiva prunci au fost catapultați incoerent, au poposit o vreme pe inimă, nici coastele nu s-au dilatat cum trebuie, strânsura cărnii s-a menținut ca o cusătură cu catgut, în orășelul leneș din burta mea își face loc amantul noului mileniu sau moment stelaro-academic, e trucat deja, îmbătat, amprentat, ștampilat, ambalat sado-maso, e ca un capitol- forte dintr-un manual de generală, care mereu pică la teză, deruta mea sporește, duioșia mă trage-n adâncuri, explorez amănuntul inuman, palpez ca un chirurg, bag degetul lung ca al Papei-când astupă gura mulțimii cu religiozitatea tâlharilor abandonați extazului mistic, agăț dorința umedă în carne, agit homunculul senzitiv al terorilor zvelte, apoi plonjez într-un tomberon unduitor până la stele, putreziciuni scânteietoare ademenesc în iarbă, splendoarea lumii trece prin mine ca un șiș, dincolo e mai ieftin mereu, aud, nu degeaba umblăm și acum cu placenta în spate și iertăm doar ce nu reușim să pricepem până la capăt, de pildă acest trup parașutat emblematic într-o femeie cuminte care-și desface fanteziile în aburul bucătăriei și adoarme ca un puzzle incomplet înghesuit pe pervaz...  
 
Fer(m)ecată  
 
Închid pleoapele, apari îndărătul lor ca o nouă formă de simbioză, un prinț secret al mlaștinilor sau o statuie de fum disipându-se în aerul rece al dimineții. Câtă moarte împrejur, câtă viață visată, adiacentă, aderentă ca o liană, câtă putreziciune...Înfigem mereu arme albe la rădăcina iluziilor ca niște perfuzii, nu ne vorbim cu zilele, viermuim suspendați, ațâțați în deruta vagă a faptelor consensuale, convenționale, consumate, noaptea ne trezim într-un iureș de abandonuri și decizii voalate, somnul nu ne mai amăgește de mult. Sticlim atunci ca sălbăticiunile neconsolate. Ca propria fiară care ne lărgește dinăuntru atunci când gustul sângelui sinelui ne redevine prieten, fără să mușcăm nimic, tăindu-ne benevol până la urletul învolt.  
 
Merg pe alei, inspir gravitațional deruta grădinilor înecate, mlăștinoase, imploratoare, ale dublurilor ce ne colindă rătăcite de la un pas la altul, măștile astea lipite de piele prin care zâmbim zbârnâind cu toate rănile deschise. Îmi confiști irisul neîndemânatic, jonglezi cu tristețea mea mângâindiu-mi disanțele, concluzii de ceață, îmi decalezi legile absențelor, încerc să-ți păstrez mirosul în cutele pielii, în culpele rotundurilor, uite, în ureche este un melc nevorbit, susură marea adâncime, scărița urcă la cer, mi-e dor, dorul nu trece deloc, devine temelia celulară sidefie ca o scoică perlată, ADN-ul este plin de el, toate ambalajele și măștile încearcă să-l sechestreze dar eu strâng pumnul cu noi mici-mici ca niște soldăței de plumb ce păzesc infinitul cîmp, au privirile pregătite, dragostea în tolbă, de fapt se îmbrățișează pe marginea unui raft din lemn masiv- o bibliotecă de foc- își fac un ultim selfie și plonjează zâmbitori salvînd datele esențiale ale neantului.  
 
Spui că ai depresie minoră, minionă, probabil blondă cu ochii migdalați, eu îți radiografiez lent trupul, e asemenea unui voal macrocosmic, o auroră boreală care desfide capătul lumii, aterizezi mereu în mine ca un avion de hârtie pilotat neîndemânatic, te ghemuiești într-o ființare sistematic desființată, alungată. Și eu mă feresc de amor din dragoste, acept iubirea provocată, însăilată, depigmentată dar ce te faci, nu rezistă în timp, privește tâmp, are tâmple întâmplate, albastre ca o ceșcuță din care pier moleculele de ceai răzvrătite de o boală neîmblânzită, de nostalgia asta tremurătoare în tije insistente ce ți se infig in piept și schimbă sângele.  
 
Aștept un plâns sănătos care să mă ridice din cenușă, să mute munții trecuți în stratosferă spre alte planete care acum fac ochi bolborosind chimice încrengături, captând inconsecvența stărilor intens moleculare, disipându-ne inconstant în sfere neelucidate, inversând gravitațional, gestațional, gestaltul din fiecare gând ilizibil care se semnează sub formă de ins identificat, amprentat, paralizat, parazitat, civilizat în exces, decodificat pînă-n ultima setare.  
 
Tu colinzi în fiecare noapte prin alte și alte femei ca-ntr-o fecunditate amăruie, vorace, ispășindu-și vini imaginare într-o loterie a nimicului frumos asezonat, parcă suntem într-un pictorial, eu trebuie să mă servesc de Ego, de estrogen și de criogenarea emoționala și să zvâcnesc în sus ca o pasăre pe jumătate rănită ce se înfige în cer sau eter, darce ne facem cu acel tremollo spiritual mai important decât toate cutremurele epidermice.  
 
O viață să devii om sau femeia altuia. Părăsindu-te din silueta râvnită în almanahuri de modă veche sau veghe sub un fel de zeghe la zece ani, din fetișcana timidă, slabă luată în derâdere de pubere trupeșe, îndrăznețe, apoi o secundă să te pierzi ca fumul în brațele aleatoare, în sufletul matinal aburind lângă cafea, apoi multiplicându-se prin savoarea vinului roșu de amiază sorbit decent în timp ce conversezi în eter cu Eve împrumutate imaginației debordante, devoratoare.  
 
Și-atunci tu chemi oglinzile paralele la apel, fiecare îți arată o felie de viață pe care o mai păstrezi încă în buzunare transparente, o protejezi de umbre definitorii, de cearcăne lungi ca poalele unui călugăr, cazi și recazi în aceeași floare vrăjită de amănunte semnificative, parfumuri ușoare sau răscolitoare imagini de femei ce pălesc sub tălpile Ei pe care o cauți asiduu și o regândești la fiecare inspirare inspirațională, așa cum de altfel facem toți, ești departe....departe, uneori mi-e dor de gesturi simple pe care le poți avea doar cu altcineva, alteori trasez vag prin aer un fel de consens, o cimilitură chinezească veche, o înțelepciune holodramatică la minut, o cenușă din care se poate crea orice basm perfect, fără început și fără sfârșit.  
 
Mereu ocolești adevărata femeie, intri și ieși din doruri ca din ecuatii simplificate până la nivelul îngerilor, pălești, ispășești, pășești prin toate aceste necunoscute, te rezemi vag de tot felul de treburi, de îndemânatice devieri ale sorții, uneori singurătatea te cuprinde ca o boală lașă, lasă, spui, apoi trimiți ceva pe whatsup, mă crezi un copil printre stele, un prunc înnăbușit în spectre, te joci, mă joci, mă deșiri dimineața iar seara îmi coși inima cu model.  
 
Și te depărtezi precum viața visată și iarăși admiri și devii jar, esti undeva pe lângă nicăieri, nu te pot cuprinde, nici nu vreau, trăiesc această iubire ghem, ghemotoc, la fel cum aș apărea în camera obscură levitând deasupra patului care ne vede nașterea, fiindul și murindul, iar între ele, un hamac tot mai rarefiat, dragostea cum urcă si coboară de-a lungul trupului ca o eșarfă captată într-un timp al ei particular.  
 
Uneori apari lângă mine pe pernă, ca într-un basm aproximativ, spui “lasă, e cool, stay cool, baby, be relax,” dar viața zvâcnește ca un pescar ce nu-și mai vede umbra dintre ape, azvârle momeala ultimă, îl cheamă adâncul, îl agită fluidul dintr-o specie necunoscută care urcă încet la suprafață îmbătând undele, învolburând starea lui de mătase radiantă ca o auroră.  
 
Îți începi ziua trăgând peste tine toate apărările ca acoperișurile unei pagode, apoi scotocești printre mărunțișuri, cartoane, petice, busturi de femeie, tibii întinerite bătând gongul, amante amânate ale neantului care pâlpâie la cap ca o lămpiță de colecție, oglinzi paralele și omuleți uitați în Lună, resturi de ambalaje în care “mâinele” nu se mai mânie, desene și hărți în nori, aburi ai cafeluțelor neelucidate, obiectele și dorurile sunt forme, esența e cumva purtată de tine dintotdeauna și totuși o noutate- sufletul mi se ridică revers ca după o iminentă, triumfală prăbușire și totul accede aurul pur, mă ridic, fileul e viața, jonglez, trimit, mă multiplic dar tot te vreau, hașurez depărtatea, scad principii, distanțe, ecouri, rămâi nechemat ca o statuie smulsă veacurilor, aburind imaginația unui trecător oarecare de la marginea tuturor.  
 
Uneori începe să doară această năvală de emoții nestăpânite, femei care mă deșiră din animusul vibrant al biroului unde-mi petrec o treime de viață amestecând în dosare și tabele candori prăfuite și derute născocite, nu am scenarii, doar vise, unele mai plăpânde ca un trup de lumină aparentă întinând aerul pur ….și simplu.  
 
În timp ce de pe o clapetă pe alta întoarcem un jazz neelucidat, năruind genunchii dimineții, lucrurile grele de noi cresc filă cu filă, ne răstoarnă în poze vechi, voalate, naive, din care facem semne și colindăm așa cum știm, calzi și blânzi, încă de la începutul timpurilor...  
----------------------  
Anca HIRSCHPEK  
24 februarie 2021  
București  
 
Referinţă Bibliografică:
Anca HIRSCHPEK - MICROPROZE / Anca Hirschpek : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3709, Anul XI, 25 februarie 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Anca Hirschpek : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Anca Hirschpek
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!