CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Eseuri >  





Simbol și culoare în operele scriitorilor Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Alexandru Macedonski, Mihai Eminescu și George Bacovia
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vântul de toamnă a scuturat într-o dimineață floarea purpurie a copacilor purtând-o spre lumea visurilor. Eu am privit cu atenție în „clepsidra timpului“ și am observat culorile vieții. E multă culoare, Doamne! Fiecare ființă și-a țesut culorile după bunul plac. O viață de simbol și culoare! Tot ce trebuie să faci este să știi să aduni primele raze ale răsăritului de soare și să colorezi cu ele roua dimineții, chiar dacă te împiedici adesea în beznă. Ah! Este minunat să nu uiți a privi răsăritul amintindu-ți mereu proverbul „După întuneric sper lumină“.  
  
Am răsfoit în acea dimneață câteva cărți rătăcite pe noptiră și am alergat după simbol și culoare printre litere și cuvinte ca vântul după floarea purpurie a copacilor.  
  
Opera scriitorului Lucian Blaga se află sub imaginea runelor sau semnelor pe care acesta încearcă să le descifreze, să le pătrundă fiinţa. Prin ele vrea să ajungă la apa din care bea curcubeul spre a gusta nemurirea.  
  
În poezia „Rune“, volumul „La cumpana apelor“, a scriitorului Lucian Blaga este vizibil că toată natura, toată ființa poartă o pecete, un semn. Simbolul își etalează culoarea înţelesului abstract în interiorul materiei, nu în afară, iar acest înţeles este oricum indescifrabil, individualizator. „Stane de piatră, jivine, cucută / Poart-o semnătură cu cheie pierdută.“ Cheia este pierdută și nimeni nu poate pătrunde dincolo de ceea ce este permis. Fiecare are cheia lui și nimeni nu poate descifra toată complexitatea unei ființe.  
  
Așadar potrivit mesajului poeziei Rune toată lumea poartă amprenta semnului, a runei în fiinţa sa. Epitetul „veacuri uitate“ se ascunde „în chip de rune“. Păsările, o detaşare a materialului de spiritual prin inversiunea „liturgice zboruri“ poartă sub aripi semnul runelor. Luna personificată, aflată în slujba luminii poartă pe faţă semnul vrăjit al runei. Crinii muntelui asemenea astrului ceresc, poartă runele urcându-le spre creştet „Crinii muntelui - subtlunari - / şi-o duc neajunsă pe creştet. Făpturile toate poartă semnul, runa, Făpturile toate, ştiute şi neştiute, / poart-o semnătură.“ Mamele poartă runele pe frunte prin însăşi viaţa care se naşte prin ele. Luncian Blaga conturează acest lucru prin metafora „Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte.“  
  
Adresarea directă din ultima strofă a poeziei sub chipul interogaţiei retorice „Rune, pretutindeni rune, / cine vă-nseamnă, cine vă pune?“ surprinde nedumerirea eului liric faţă de toate semnele ce-l înconjoară.  
  
În poezia „Autoportret“ scriitorul Lucian Blaga creionează setea lui de lumina. Această sete faţă de lumină stă ascunsă în rune-semne, precum curcubeul: „Lucian Blaga e mut ca o Lebada. / (…) El caută apa / din care curcubeul / îşi bea Frumusetea şi nefiinţa “.  
  
În volumul intitulat „În marea trecere“ (1924) scriitorului Lucian Blaga îmbrăţişează ideea că lumea şi-a schimbat înfatişarea fiind redusa la semne sau rune, din cer vine „un cantec de lebădă,“ iar poeţii devin „cântăreţii leproşi“ ai unui cer zăvorât. Ieşit de sub cupola protectoare a corolei de minuni, cre­atorul trăieşte sentimentul îmbătrânirii în acest volum: Sunt mai bătrân decât tine, mamă dar şi al trădarii sacrului.  
  
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ este o poezie redusă la imaginea runelor. Runele sau semnele sunt taine întâlnite de Lucian Blaga „în flori“, „în ochi“, „pe buze ori morminte“.  
  
Pentru a explica şi mai bine acest mod personal de înţelegere a lumii, redusă la semne sau rune ce ascund imaginea unor mari taine, poetul face o comparaţie cu luna, care „Cu razele ei albe.. /Nu micşorează, ci tremurătoare / Măreşte şi mai tare taina nopţii.“ Observăm că întreaga comunicare artistică este aşezată într-o lumină crepusculară, în care tainele sunt amplificate prin umbre şi lumini succesive, deoarece atunci sufletul omului poate vibra „Cu lungi fiori de sfânt mister“, rolul artei fiind să schimbe neînţelesurile lumii în Ne-nţelesuri şi mai mari, deoarece el iubeşte „Şi flori şi ochi şi buze şi morminte.“ El iubeşte toate enigmele, semnele acestei lumi.  
  
Paradis in destramare“ a scriitorului Lucian Blaga are ca temă spaima provocata de moartea lucrurilor eterne. Acestă distrugere a simbolurilor eterne atinge şi Raiul și se datorează tehnicii „Trece printre sori vecini / porumbelul sfântului duh, / cu pliscul stinge cele din urmă lumini.“  
  
Toate lucrurile sunt aflate sub forţa semnelor în opera scriitorului Lucian Blaga.  
  
Scriitorul Lucian Blaga cultivă în opera sa, sub semnul metaforei, diferite simboluri menite să descifreze tainele acestei lumi.  
  
Din toata ierarhia simbolisticii vegetale a poziţiei blagiene, două sunt mai ales simbolurile ce stau în opoziţie: „corola de minuni a lumii“ şi „mirabila samânţă“. Amândouă sunt „mirabile“, adică ţin de sfera miraculosului poetic, aşezate însă în etape diferite ale evoluţiei operei. „Florii mirabile“ (sacre) si nerelevate, acceptate cu euforie în primul volum, i se opune acum „sămânţa mirabilă“, ca garanţie a unei rodiri pozitive simbol prezent în numeroase poezii: „sămânţa lebedei divine“ conturată în poezia „Prier“, sămânţă prin care se face aluzie la cunoscutul mit al lui Jupiter şi al Ledei; „văzduhul seminţe mişcă“ poezia cu acelaşi titlu „Văzduhul seminţe mişcă, pomii simt dureri de muguri,“ poezia „Focuri de primavară“. Miracolele, întâmplarile „mirabile“ ale fiinţei, sunt acum încoltirea, înmugurirea, înflorirea.  
  
Totul se naşte în lumina semnelor, al runelor, „Jos prin ierburi, printre lemne, / uhuit s-aude, semne.“ în poezia „Noapte de mai“.  
  
Versurile blagiene „Amurg fecund, din altă vârstă, / amurg fecund de Prier“ conturează semnul unei noi vieţi răsărite pe amurgul celei ce s-a stins „din altă vârstă“. Prier este denumirea populară a lunii aprilie, una din lunile de primăvară, lună în care totul renaşte la viaţă, totul este fecund, seminţele lasă amurgurile de altă dată şi devin fertile. Totul stă sub semnul seminţei aducătoare de viaţă. Cromatica fertilităţii este albul, puritatea regăsită prin semnul Ledei: „când Leda albă se-nvoise / să-ndure-n albul de narcise / povara unei lebede.“  
  
În strofa a doua a poeziei blagiene „Prier“ viaţa pare să prindă „puteri de aripi“. Lacul zămisleşte viaţă după ce Leda în chipul lebedei şi-a oglindit fiinţa în el. Apa este un element indispensabil vieţii. Prezenţa lacului în poezie are un rol important în „amurgul fecund“ al seminţei. Şi „vegetaţia de apă“ ajută la păstrarea seminţei „lebedei divine“ care are atâta viaţă încât semnul ei se concretizează într-o imagine auditivă „în seară cântă pretutindeni.“ Cântecul sămânţei „lebedei divine“ se metamorfozează „în trupuri de Undine“. Undinele în mitologia nordică sunt femei care trăiesc în ape a căror trup sunt jumătate fiinţă omenească, jumătate peşte. În mitologia greacă undinele au denumirea de sirene, iar în literatura română termenul lostriţă este sinonim cu aceste făpturi ale apelor. „Sămânţa lebedei divine“ nu-şi putea găsi un loc mai fecund decât lumea apelor şi un semn mai profund decât cântecul Undinelor. Conform mitului Ledei cu Zeus, mitologia greacă, din sămânţa lebedei divine se naşte frumoasa Elena, motivul războiul dintre greci şi troieni.  
  
Poezia „Noapte de mai“ este scrisă de Lucian Blaga în lumina semnelor. Ierburile, lemnele, imagini vizuale ale materialului îşi deschid ochii semnelor prin imaginea auditivă „uhuit s-aude, semne“. „Rar un foşnet“, jos în ierburi, „rar un murmur“ printre lemne şi totul cântă pentru semeni. Tot ceea ce prinde formă de viaţă se conturează sub semnul unei zodii „Sus e zodie de gemeni“.  
  
Prezenţa pitpalacului în ambele poezii ale lui Lucian Blaga, „Prier“ şi „Noapte de mai“ ajută sămânţa divină să fie fecundă pe note muzicale asemănătoare spritelor ce trăiesc în ape, Undinelor.  
  
Lebăda este acceptată de cântecul armonios al făturilor din ape şi a celor ce trăiesc purtându-şi zborul spre înălţimi, în aer, un alt element indispensabil vieţii, simbolul zodiei gemeni amintită de Lucian Blaga în poezia „Noapte de mai“.  
  
Se poate observa după o lectură atentă a operei scriitorului Lucian Blaga că studiile mitologice și-au pus amprenta în opera lui. Scriitorul a studiat mitologia şi i-a pătruns semnele pe care le-a prezentat metaforic prin tainele cuvintelor în operele sale.  
  
Poeziile, „Grup“ şi „Izbăvita ardere“ a scriitorului Ion Barbu, fac parte din volumul Joc secund apărut în anul 1930.  
  
În acest volum scriitorul creează un univers aparte, un univers detaşat de tot ceea ce este material pruntr-un „joc secund“ capabil să pună în lumină esenţele şi toate acestea structurate, grupate. Scriitorul Ion Barbu se foloseşte de noţiunea de grup pusă în circulaţie de Evariste Galois.  
  
Cele mai multe poezii din primul ciclu al volumului „Joc secund“ pun pe cititor în dificultate nu numai prin limbaj, dar și prin ceea ce comunică.  
  
Printre simbolurile utilizate de scriitor în poeziile lui descoperim pe acela al hermafroditului cu referire la mitologia greacă, zeul Hermes, fiul lui Zeus şi al Herei, cel mai slut dintre zei, căsătorit cu Afrodita, zeiţa dragostei, a frumuseţii. Prin acest simbol reuneşte principiul masculin cu cel feminin şi două moduri de cunoaştere, cea intelectuală şi cea senzorială reunite într-o cunoaştere de ordin superior, afectiv-intelectuală, pusă sub semnul „soarelui“. Acest proces al simbolurilor, al operei la roşu e figurat plastic în poezia „Izbavita ardere“ : „Curcanii au mutat pe soare șirul / De gâturi cu, nestinși, cartofii roșii“.  
  
Lucrurile materiale îşi pierd orice strălucire în faţa celor spirituale. Comparaţia „La cerul lăcrămat și sfânt ca mirul“ arată urcuşul celor materiale, „curcanii / Rotunzi se fac si joaca pântecosii, spre cele înalte, spirituale. Imaginea cromatică a soarelui conturată prin metafora la curtea galbena“ prezintă reuşita materialului de a se integra în lumina spiritualului şi toată această reuşită se face sub simbolul nunţii „Nuntesc, la curtea galbenă, curcani.“ Nunta, unul din momentele de trecere din viaţa omului este simbol al cunoaşterii de ordin superior.  
  
Toate semnele vechi, „Un stapânit pamânt asculta ani“ sunt înlocuite cu cele noi, Șuvița stelei noi întinge-n ape / Pamântul s-a lipit de steaua-aproape.“  
  
Utilizarea cuvintelor cu sens figurat plastic în poeziile „Izbăvita ardere“: „soare“, „roșii“ şi „Grupfânul razelor“ arată detaşarea eului liric de tot ceea ce este material şi lipsit de orice strălucire.  
  
„E temniţa în ars, nedemn pământ“, iar eul liric reuşeşte să se regăsească printr-un grup de linii, ovaluri figurate plastic. Tot ceea ce este material este grupat în diferite forme pentru a se fânge în spiritual după cum menţionează interogaţia retorică din finalul poeziei „Găsi-vor gest închis, să le rezume, / Să nege, dreaptă, linia ce frângi: / Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?“  
  
Triunghiul este simbolul fiinţei superiore. Potrivit religiei simbolizează Sfânta Treime. Sintagma utilizată cu sens figurat „Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume“ arată încercarea materialului de a atinge perfecţiunea, cunoaşterea de ordin superior.  
  
În general, poeziile „Grup“ şi „Izbăvita ardere“ pun accentul pe ideea că universul e un defect în puritatea nefiinţei „Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume;“ „Rotunzi se fac și joacă pântecoșii! / Nuntesc, la curtea galbenă, curcanii.“  
  
Însetat de absolut, dornic să parcurgă drumul luminii spre eternitate scriitorul Tudor Arghezi în poziile lui încearcă să ajungă spre acesta pe diferite căi.  
  
În poezia „Lumină lină“ se identifică cu o micuţă vietate, cu o albină.  
  
Prin albină Tudor Arghezi îşi vede oglindit propriul eu.  
  
Albina, în poezia argheziană, este metafora ce arată aspiraţia scriitorului spre absolut, absolut pentru care e capabil de sacrificiul suprem.  
  
Menirea de a poleniza a albinei sugerează misiunea poetului de a crea. Fiecare îşi desăvârşeşte cu înţelepciune propria artă, albina arta fagurilor, iar poetul arta cuvântului.  
  
Personificată, albina se află în poezia argheziană într-o situaţie dramatică: „Zăcând aci, pe-o margine de drum, / Şi nu dormind într-un polen de floare“ Soarta dramatică a albinei s-a datorat încercării ei de a-şi depăşi propria condiţie pentru atingerea idealului.  
  
Adresarea directă a eului liric: „Neascultând de vântul de la stup accentuează dramatismul situaţiei şi arată că albina s-a lăsat dominată de propriul ideal, ideal prezentat simbolic şi prin metafora: „Te-ai aruncat în plasa verde a zilei.“  
  
Ultimele două versuri ale poeziei se constitue într-o interogaţie retorică ce arată admiraţia eului liric pentru albina care a încercat datorită patimei sale mistuitoare; „Cu aripa-n ţărână şi în vis, / Strânge la piept comoara ta deplină.“ să aspire la un ideal de neatins, exemplu demn de urmat şi pentru scriitorul ce se identifică totodată cu mica vietate: „Cât! Te iubesc, frumoasa mea albină, / Că sarcina chemării te-a ucis.“  
  
Tudor Arghezi în poezia „Zăpadă“, creionează fiinţa pură a zăpezii. Ea şi-a desprins parcă chipul dintr-un paradis pierdut încercând să ne aducă o clipă lumina eternităţii „Azurul se încheagă / Să facă iernii salbă. / E-o trudă-n bolta-ntreagă / Să-ţi facă fiinţa albă.“  
  
Oglinda unei umbre a luminii de odinioară, zăpada va fi spulberată de deşertăciunea vieţii pământeşti „Tu treci întotdeauna / Şi laşi în lut noroi.“  
  
În poezia „Miere şi ceară“ a scriitorului Tudor Arghezi albinele care au cucerit tot universul terestru pentru a aduna esenţa vieţii din flori spre a o transforma în miere şi ceară, pedepsesc pe albinele ce ajung din greşeală în roiul lor transformând-o în ceea ce ele au cules. Din regina florilor ce făureşte comori alese precum miere şi ceară devine ea însăşi miere şi ceară. „ cred că va cădea / Într-un stup şi-o stea, / Care a venit / Şi s-a rătăcit / Dintr-un roi de sus. / Şi care diseară / E miere şi ceară.“  
  
Poezia „Har“ a scriitorului Tudor Arghezi surprinde oglinda prin care se transformă totul în acest univers terestru prin imaginea cartofului. „Şi pentru negrul cartofilor cald / Face descântece, ca pentru smarald. Într-o noapte / Li s-a umplut straiele cu lapte / Ca să-şi hrănească un pui / În fiecare vârf de cucui. Imaginea vizuală a laptelui prezintă metaforic cucuiele ce îşi pregătesc fiinţa pentru tuberculi.  
  
Scriitorul Tudor Arghezi în poezia „Transfigurare“ arată că noaptea reușește să se metamorfozează în somn şi în moarte. „Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă / Albastră-alburie, era otravă? / M-am îmbătat? / Am murit? / Lăsaţi-mă să dorm...“  
  
Poezia argheziană „Într-un lac“ prezintă imaginea lunii oglindite pe chipul lacului. „Într-un lac alb de lumină / A ieşit o lună plină.“  
  
Luna îşi caută chipul pe faţa lacului, îşi adună lumina din luciul apei, ea pată de lumină pe haina nopţii după cum o numeşte eul liric în poezie.  
  
Faţa îngheţată a lacului şi ceaţa îi zădărniceşte iarna efortul de a-şi oglindi lumina din propria imagine. „Azi în lacul îngheţat, / Blidul nu i-a mai intrat.“  
  
Poezia argheziană „Psalm“ preia modelul biblic al psalmilor. E un psalm de cerere. Poetul îl caută pe Dumnezeu şi în încercarea de a se ridica spre înălţimi, spre lumină, îşi făureşte zilnic câte o tulpină. „Ca să te-ating, târâş pe rădăcină, / De zeci de ori am dat câte-o tulpină.“ După cum familia lexicală are punctul de plecare rădăcina cuvântului şi eul liric vrea să atingă rădăcina din care a luat fiinţă.  
  
„Hrănit de piatră“, ţinut în deşertăciunea acestei vieţi, de ochii ei închişi caută să se oglindească, să se înalţe „şi adăpat de vânt.“  
  
Ruga de cerere vine ca o concluzie în finalul poeziei. Vrea să se înalţe „mută-mi din ceaţă mâna“, „du-mi-o-n dreptul frunţii.“  
  
În poezia „Ziua albă“ Arghezi asociază lumina, puritatea zăpezii cu cea a sufletului când se curăţeşte de păcate prin euharistie. „Zi albă, zi uşoară, de zăpadă. / […] E pusă masa Cinei în altar.“  
  
Dorinţa eului liric arghezian de a se înălţa spre absolut, de a se depărta de tot ceea ce este trecător este surprinsă şi în poezia „Când s-ar opri secunda“. Nădejdea e firul de păianjen. „Păianjenul visării parcă s-ar sui cu frică / Şi ar călca, pe firul nădejdilor întins, / Care-şi destramă vârful, pe cât i se ridică / Un căpătâi în haos, de-o stea de unde-i prins.“ Eul liric este prins între haos şi lumina stelei, oglinda luminii.  
  
Într-o altă poezie cu titlul „Psalm“ Arghezi înalţă o rugăciune de laudă către divinitate, spre Acel ceva, acea lumină neînţeleasă ce o căuta. „Cine eşti tu, acel de care gândul / Se-apropie necunoscându-l?“  
  
Eul liric observă că Dumnezeu are grijă de toate, fapt pentru care îi mulţumeşte. „Hambarul ţi-este plin împărăteşte, […] Dai dragoste şi dragostea sporeşte.“  
  
Poetul Al. Macedonski a dezvoltat în poemul Noapte de devemvrie ideea fundamentală a statorniciei credinţei într-un ideal, al căii drepte, neabătute, a omului superior hotărât să înfrângă toate piedicile care i-ar sta în cale şi astfel în viziunea unei cetăţi care-şi îndepărtează zidurile dinaintea emirului dornic de a ajunge la ea, vedem tragedia idealului în veci neatins.  
  
Poemul este structurat pe trei părţi imaginea creatorului, a omului de geniu care se detaşează de lucrurile inferioare şi lupta pentru atingerea absolutului.  
  
Eul liric în prima parte a poemului se simte izolat într-un cadru natural, specific omului de rând, spaţiu definit simbolic prin termenul odaia: „E moartă odaia şi mort e poetul”.  
  
Intemperiile vremii unei nopţi din luna decembrie, odaia, trezesc în omul de geniu, în partea a doua a poemului, dorinţa de a se detaşa de toate lucrurile trecătoare, de a depăşi graniţele unui univers mărginit şi a pătrunde într-o lume paradisiacă pe căile demiurgului, prin „flacăra vie” a inspiraţiei, care schimbă cadrul iniţial: „Şi-n alba odaie aleargă vibrarea”.  
  
Cuvintele potrivite în reflexie îl separă de lumea trecătoare şi îl întoarce spre lumea geniului.  
  
Nimic nu l-ar fi putut detaşa pe eul liric mai profund de tot universul omului obişnuit ca o noapte rece de decembrie şi o odaie în care singurătatea alerga personificată prin toată atmosfera apăsătoare din juru-i, inundându-i propria fiinţă, îndemnându-l la izolare.  
  
Când poetul simte în adâncul lui toată durerea universului mărginit în care trăieşte, în sufletu-i se deschide flacăra inspiraţiei, iar decorul apăsător până în acel moment se transfigurează: „Pe ziduri aleargă albastre năluci”, iar jarul creează lumina necesară transpunerii în alt spaţiu şi în alt timp: poetul devine Emirul din Bagdad, iar camera ia imaginea minunatului palat al acestuia.  
  
Astfel se realizează saltul din cotidian în fantastic, din material în spiritual, dintr-o realitate într-o alta, transfigurată artistic, închipuită de energia sufletească a poetului.  
  
Partea a treia a poemului dezvoltă antiteza omul de geniu, care nu poate să-şi împlinească idealul în lumea concretă şi omul comun, care reuşeşte să-şi îndeplinească dorinţele limitate în lumea materială.  
  
Omul superior este reprezentat de poet şi implicit de emir.  
  
Emirul (omul superior) crede cu toată puterea sufletului său că idealul absolut este Meka, „Cetatea prea sfântă”, înconjurată de ziduri albe. Fascinantă prin frumuseţe, Meka ar mai putea fi tărâmul pur al Ideii, tărâmul în care geniul are putinţa de a-şi realiza menirea.  
  
Cititorul pătrunde astfel, pe nesimţite pe această poartă a lumii spirituale a omului de geniu, fiind întâmpinat de imaginea mirifică a Bagdadului, în care poetul e însuşi emirul strălucitului oraş al lumii orientale.  
  
Sub raport stilistic, simbolul devine figura poetică centrată în primele două părţi pentru a zugrăvi datele materiale ale condiţiei poetului în relaţia lui cu societatea. Câmpia “pustie şi albă”, “camera moartă”, “viscolu-albastru”, “ochiu-oţelit al lumii”, “lupii groaznici” ce s-aud “Cum latră, cum urlă, cum urcă sunt toate simboluri ale acestei condiţii damnate a artistului.  
  
Lupta pentru atingerea absolutului este prezentată în chip alegoric-simbolic în partea a treia dobândind o pronunţată tentă epică.  
  
Un şir de momente înfăţişează succesiv pe bogatul emir în diferite ipostaze ale evoluţiei sale simbolice: mirajul cetăţii preasfinte, Meka, devine pentru prinţul „rozului Bagdad“ o adevărată obsesie, despărţindu-se de „roza idilă“ a Bagdadului, emirul întâlneşte pe drumeţul „zdrenţăros şi pocit“, de care apoi se desparte, fiecare urmându-şi drumul său simbolic, prinţul, străbate drumul drept, sacrificându-şi caravana şi servitorii, ajungând el însuşi la capătul puterilor, din amorţeala disperării îl scoate viziunea înşelătoare a Mekăi, în timp ce Meka îmbracă haina fetei morgana, emirul vede intrând pe sub portalurile Sale, cerşetorul zdrenţos, omul comun, mulţumit cu lucruri simple, emirul moare sub “jarul pustiei” în finalul poemului, însă prin moartea lui faţă de această lume trecătoare atinge idelul ajungând în Meka cerească: „Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare”.  
  
Poezia, Noapte de devemvrie, a scriitorului Al. Macedonski simbolizează drama geniului, asemenea Luceafărului eminescian, într-o evocare de elevată înflăcărare, reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi, poate şi mai mult, pentru drama propriei sale existenţe, fascinată de vis, himeră şi ideal, irealizabil ca orice absolut. Cu alte mijloace, cei doi poeţi înrudiţi până la un punct şi prin substanţa esteticii romantice, diferenţiază, fiecare în felul său, etica omului de geniu de cea a oamenilor de rând. Emirul alergând de-a lungul imensităţii deşertului arab este simbolul foarte limpede al sufletului omenesc însetat de absolut, atras de “o sfântă cetate a idealului”, care în poemul macedonskian este Meka, Luceafărul atras de profunzimea universului.  
  
Ambii scriitori aleg cuvinte potrivite în reflexie ce îi detaşează de condiţia muritorului de rând, călăuzindu-le paşii spre soarta omului de geniu.  
  
Plină de culoare și simbol este și poezia bacoviană. Plumbul cel greu și cenușiu „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb“ ce se așază peste tot ce a zâmbit o clipă razelor de soare „O pictură parfumată cu vibrări de violet“ arată că toată culoarea se vestejește robită de clipa plumburie a trecerii în neființă.  
  
Viața e plină de simboluri și fiecare simbol își are culoarea lui. Depinde de fiecare dintre noi cum dezlegăm enigma ferecată de cheia cea ruginită a începutului.  
  
 
  
Bibliografie:  
  
 
  
1. Arghezi, Tudor, Pagini alese Versuri şi proză, Ed. Tudor Arghezi & Regis, Bucureşti, 2006.  
  
2. Bacovia, George, Opera poetică, Editura Cartier, Chişinău, 2007.  
  
3. Blaga, Lucian, Opere, Academia Română, Editura Fundația Națională pentru Științe și Arte, 2012.  
  
4. Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.  
  
5. Macedonski, Alexandru, Poezii, Editura Hera, 2002.  
  
6. Mitru, Alexandru, Din marile legende ale lumii, Editura Junimea, Iaşi, 1976.  
  
  
  
  
Referinţă Bibliografică:
Simbol și culoare în operele scriitorilor Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Alexandru Macedonski, Mihai Eminescu și George Bacovia / Ana Cristina Popescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2567, Anul VIII, 10 ianuarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Ana Cristina Popescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ana Cristina Popescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!