Lumina uitată din stâncă
din volumul In colivie
Piesă într-un act
Personajele: Sfinx, Piatră, Păpădie.
Decorul: Un munte stâncos la poalele căruia se află o câmpie plină de flori şi verdeaţă.
(Sfinx, Piatră şi Păpădie se află la poalele muntelui şi se pregătesc să-l escaladeze. Îşi scot din rucsac coarda, hamul, optul de rapel, buclele, dispozitivul gri-gri, casca, săculeţul pentru carbonatul de magneziu, buclele şi încălţămintea adecvată discutând.)
Păpădie: Eu rămân aici.
Piatră: Nu ai pic de bărbăţie în tine, Păpădie!
Păpădie: Mai bine aşa, Piatră, mult mai bine, decât să alunec şi să mă fac bucăţi.
Sfinx: E aşa de plăcut să simţi nepătrunsul în aerul rece al văzduhului.
Păpădie: Tu eşti puternic, Sfinx! Eu sunt asemeni apei domoale care se fereşte să-şi sape drumul prin păduri întunecoase şi văi adânci.
Sfinx: Într-o zi vântul de câmpie îţi va răpi şi ţie coroana. În acel moment vei plânge după clipa înălţimii ce ai refuzat să o guşti.
Păpădie: Eu sunt o părere, o umbră, o pasăre cu aripile frânte, o iarbă agăţătoare ce se ascunde în spatele fiecărui copac.
Sfinx: Eu sunt copacul ce stă neclintit în faţa furtunii. Eu sunt o stâncă de care încearcă să se agaţe un fir de iarbă, dar când îmi simte ascuţişul îşi pleacă ochii spre alte colţuri de teamă să nu se frângă.
Păpădie: Tu eşti leul înaripat din mitologia greacă, pentru că-i porţi numele.
Sfinx: Era leoaică.
Păpădie: Şi cerea drumeţilor să dezlege enigma unei ghicitori. Cei care nu-i înţelegeau taina plăteau cu viaţa.
Sfinx: Erau slabi ca tine. Nu încercau să pătrundă dincolo de esenţa lucrurilor. Se mulţumeau să trăiască asemenea gâzelor ce se lăfăie o clipă în lumina diurnă.
Păpădie: Şi leul elimina pe cei care nu erau puternici.
Sfinx: Se eliminau singuri.
Păpădie: Încercând să se agaţe de alte colţuri.
Piatră: De alte adâncuri.
Sfinx: Adâncurile sunt greu de pătruns, sunt pentru aceia care cunosc răspunsul.
Păpădie: Eu sunt bine în lumea mea.
Sfinx: O să-ţi pară rău că ai trăit degeaba.
Păpădie: Nu trăiesc degeaba. Mă las mângâiat de lumina solară, de ploaia caldă de vară.
Piatră: Te bucuri de gustul unei plăcinte şi uiţi să-i cercetezi chimia.
Sfinx: Lumina solară e diferită de propria-ţi lumină, lumina aceea ce te arde pe interior, te macină, te frământă, te înalţă, te ajută să fii piatra din vârful muntelui.
Piatră: Lumina. E greu să-ţi înţelegi lumina. Adesea arzi în căutarea luminii şi când crezi că i-ai găsit ochii, începi să strigi că sunt albaştri, dar te împiedici şi cazi.
Sfix: Am uitat să săpăm în stânca vieţii şi să observăm lumina care arde în noi.
Piatră: E timpul să observăm astăzi acea lumină pe munte.
Păpădie: Eşti de neclintit în hotărârea ta, ca o piatră. Mai bine ai rămâne cu mine pe această câmpie. Lasă-l pe Sfinx să escaladeze singur muntele. A mai făcut-o şi altă dată. El are experienţă.
Piatră: Astăzi e timpul „să pun şi eu prima piatră“.
Păpădie: Numai „să nu calci în piatră seacă“.
Piatră: Eu nu „fug de scapără pietrele“ din faţa greutăţilor.
Păpădie: Acum de ce „arunci cu piatra“ în mine?
Piatră: Nu este cazul, pentru că o faci singur.
Păpădie: Eu te sfătuiesc să stai la poalele muntelui, pentru că văzduhul e încărcat de nori.
Sfinx: Şi va ploua cu piatră, Păpădie, multă piatră!
Păpădie: Gheaţă.
Sfinx: Care se topeşte ca tine. E puternică o clipă, pe urmă se dilată sub povara apei.
Piatră: Păpădie!
Păpădie: Da, Piatră.
Piatră: Dă-mi cablul tău! E mai lung şi mai rezistent.
(Păpădie caută în rucsacul lui şi scoate un cablu – o funie roasă şi i-o oferă lui Piatră.)
Piatră: Aveai alt cablu când am hotărât să plecăm la munte.
Păpădie: L-am vândut. Nu-mi era de folos.
Piatră: Ai dreptate. Funia aceasta nu te va proteja. Nu-ţi va fi călăuză bună pe muntele de piatră.
Păpădie: E aşa de bine la câmpie.
Sfinx: O să ne aştepţi la poalele muntelui?
Păpădie: O să vă aştept. Poate aveţi nevoie de mine. Vă puteţi împiedica de o piatră şi eu aş putea chema ajutoare.
Piatră: Vulturii nu au nevoie de ajutor. Atunci când îşi frâng aripile se retrag în propria lor stâncă şi aşteaptă să adoarmă pentru totdeauna.
Păpădie: Eu sunt un om.
Piatră: Eu sunt o rocă.
Sfinx: Omul este o rocă, o rocă ce caută cerul urcând pe munte.
Păpădie: Vârful muntelui se ascunde printre nori.
Sfinx: Aşa pare el, Păpădie. E o Fata Morgana.
Păpădie: Nu înţeleg.
Sfinx: Vârful muntelui dă impresia că atinge cerul, lasă omului iluzia că poate atinge acea linie a infinitului cu mâna. Când eşti aproape în vârf crezi că poţi mângâia cerul, dar pasul următor îţi arată că roca nu poate atinge cerul, că totul a fost o iluzie, un vis.
Păpădie: Atunci de ce mai urcaţi muntele?
Piatră: Mereu există acea speranţă ferecată în cutia Pandorei.
Sfinx: Cerul e absolutul spre care tinde roca.
Păpădie: Pe care nu-l poate atinge.
Sfinx: Pentru că nu a învăţat să ardă, să vadă flacăra uitată a stâncii sale. Doar când descoperă acea lumină lăuntrică poate să treacă dincolo de vârful muntelui şi să se unească cu cerul.
Păpădie: Eu rămân o simplă rocă.
Sfinx: Până ce vântul îţi va fura puful şi tu vei realiza că nu te-ai bucurat de cerul eternităţii.
Păpădie: Începe să bată vântul.
Sfinx: Nu e un lucru bun. O să urcăm cu greu. E posibil să nu mai ajungem în vârf niciodată. Nori, vânt furtună şi un vârf ce aşteaptă să-i mângâi chipul.
Piatră: Eu nu renunţ. Am plecat pe drumul acesta şi voi merge până la capăt. Viaţa aceasta e plină de nori, vânturi şi furtuni. Dacă ne împiedecăm de orice piatră nu mai vom mai cunoaşte răsăritul.
Sfinx: Ai dreptate. Norii, furtunile şi vânturile sunt mereu în jurul nostru. Dacă refuzăm să traverzăm această pâclă, ne vom lega singuri de flacăra îngheţată a solului uscat şi rece.
Păpădie: Mie mi-e teamă de furtună, de vânturi, de nori. Eu sunt mulţumit în lumea mea.
Sfinx: Eşti ca un flutur ce se pierde în paradisul unei flori, se lasă îmbătat de parfum şi-n clipa următoare închide ochii.
(Un fulger pare să despartă văzduhul. La scurt timp un tunet strigă mânios din înălţimi.)
Păpădie: Mi-e teamă. (Aleargă spre deschizătura de la baza muntelui.) Veniţi! E un adăpost pentru vreme rea. E un loc sigur.
Sfinx: Nimic nu este sigur.
Păpădie: Veniţi!
Piatră: Noi nu ne temem de furtună.
Păpădie: O să închideţi ochii pentru totdeauna, dacă escaladaţi muntele pe o asemenea vreme.
Sfinx: E mult până răsare soarele.
Piatră: Pe soare e uşor.
Sfinx: Pe vremea capricioasă, cine gustă vârful ascuţit, e asemenea păsării ce taie furtuna şi culege razele de aur ale zorilor eternităţii.
Păpădie: Veniţi!
Piatră: Urcăm!
Sfinx: Pornim împreună.
Păpădie: Renunţaţi!
(Piatră şi Sfinx încep să escaladeze muntele. Ploaia îi izbeşte în faţă. E atât de deasă, încât nu se mai zăresc unul pe altul. Din când în când câte un fulger le luminează calea. Alunecă. Se agaţă din nou.)
Păpădie (din adăpost): Nu-i mai văd. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Sunt încăpăţânaţi. Nu m-au ascultat deloc. (Încearcă să facă câţiva paşi, dar se întoarce în adăpost.) Este imposibil.
(De pe muntele stâncos se aude un glas.)
Piatră: Sfinx! (din nou) Sfinx! (după o clipă de linişte) Nu mă aude. Ce s-a întâmplat cu el? Şi ploaia nu mai încetează. Am rămas suspendat. M-a agăţat o piatră şi nu pot să mă mai desprind din braţele ei. (din nou) Sfinx!
Păpădie: E prăpăd. Ce s-o fi ales de ei?
Piatră: Sfinx!
(La un moment dat se face linişte. Un timp se aude zbuciumul furtunii ce frământa natura, pe urmă se luminează.)
Păpădie (ieşind din adăpost) E linişte. Furtuna a trecut. Parcă nici nu a fost vreodată. Nu ştiu nimic de Piatră şi Sfinx.
Piatră: (pe la mijlocul muntelui) S-a luminat! Acum pot observa roca ce m-a agăţat. E o piatră cu reflexe albăstrui. (Gândeşte.) E piatra lunii, da, ea este. O piatră semipreţioasă m-a agăţat. Am găsit ce căutam. Sunt mulţumit. De fapt nici nu am ştiut ce caut, această piatră mi-a deschis ochii. (se dezleagă de piatra ce-l ţinea ancorat. Mă întorc la câmpie cu o comoară culeasă de pe munte.
(Piatră ajunge la poalele muntelui.)
Păpădie: Piatră!
Piatră: M-am pierdut de Sfinx.
Păpădie: Poate s-a rătăcit.
Piatră: Cred că a cucerit vârful.
Sfinx (în vârful muntelui): E atâta linişte aici. (Priveşte în jur.) O floare. E o floare de colţ. Floarea şi lumina e secretul. Floarea de colţ e lumina din stânca vieţii fiecăruia. Când atingi vârful muntelui răsare şi înfloreşte. Toţi avem undeva uitată o floare sălbatică ce aşteaptă răbdătoare să-i recunoşti zâmbetul. După ce străbaţi cărări întortochiate spre vârfuri de piatră, floarea desăvârşirii tale răsare ca o lumină, purtându-te spre absolut. (Culege floarea şi o ascunde în cămaşă, lângă inimă.) Ea e dovada că am atins vârful muntelui, că m-am eliberat de neputinţa în care se zbate roca.
(Coboară. Ajunge la poalele muntelui.)
Piatră: Sfinx!
Păpădie: Ai biruit muntele de piatră?
(Sfinx scoate din sân floarea de colţ.)
Sfinx: Dovada înălţării mele.