Lumina uitată din stâncă  

din volumul In colivie  

Piesă într-un act  

Personajele: Sfinx, Piatră, Păpădie.  

Decorul: Un munte stâncos la poalele căruia se află o câmpie plină de flori şi verdeaţă.  

(Sfinx, Piatră şi Păpădie se află la poalele muntelui şi se pregătesc să-l escaladeze. Îşi scot din rucsac coarda, hamul, optul de rapel, buclele, dispozitivul gri-gri, casca, săculeţul pentru carbonatul de magneziu, buclele şi încălţămintea adecvată discutând.)  

Păpădie: Eu rămân aici.  

Piatră: Nu ai pic de bărbăţie în tine, Păpădie!  

Păpădie: Mai bine aşa, Piatră, mult mai bine, decât să alunec şi să mă fac bucăţi.  

Sfinx: E aşa de plăcut să simţi nepătrunsul în aerul rece al văzduhului.  

Păpădie: Tu eşti puternic, Sfinx! Eu sunt asemeni apei domoale care se fereşte să-şi sape drumul prin păduri întunecoase şi văi adânci.  

Sfinx: Într-o zi vântul de câmpie îţi va răpi şi ţie coroana. În acel moment vei plânge după clipa înălţimii ce ai refuzat să o guşti.  

Păpădie: Eu sunt o părere, o umbră, o pasăre cu aripile frânte, o iarbă agăţătoare ce se ascunde în spatele fiecărui copac.  

Sfinx: Eu sunt copacul ce stă neclintit în faţa furtunii. Eu sunt o stâncă de care încearcă să se agaţe un fir de iarbă, dar când îmi simte ascuţişul îşi pleacă ochii spre alte colţuri de teamă să nu se frângă.  

Păpădie: Tu eşti leul înaripat din mitologia greacă, pentru că-i porţi numele.  

Sfinx: Era leoaică.  

Păpădie: Şi cerea drumeţilor să dezlege enigma unei ghicitori. Cei care nu-i înţelegeau taina plăteau cu viaţa.  

Sfinx: Erau slabi ca tine. Nu încercau să pătrundă dincolo de esenţa lucrurilor. Se mulţumeau să trăiască asemenea gâzelor ce se lăfăie o clipă în lumina diurnă.  

Păpădie: Şi leul elimina pe cei care nu erau puternici.  

Sfinx: Se eliminau singuri.  

Păpădie: Încercând să se agaţe de alte colţuri.  

Piatră: De alte adâncuri.  

Sfinx: Adâncurile sunt greu de pătruns, sunt pentru aceia care cunosc răspunsul.  

Păpădie: Eu sunt bine în lumea mea.  

Sfinx: O să-ţi pară rău că ai trăit degeaba.  

Păpădie: Nu trăiesc degeaba. Mă las mângâiat de lumina solară, de ploaia caldă de vară.  

Piatră: Te bucuri de gustul unei plăcinte şi uiţi să-i cercetezi chimia.  

Sfinx: Lumina solară e diferită de propria-ţi lumină, lumina aceea ce te arde pe interior, te macină, te frământă, te înalţă, te ajută să fii piatra din vârful muntelui.  

Piatră: Lumina. E greu să-ţi înţelegi lumina. Adesea arzi în căutarea luminii şi când crezi că i-ai găsit ochii, începi să strigi că sunt albaştri, dar te împiedici şi cazi.  

Sfix: Am uitat să săpăm în stânca vieţii şi să observăm lumina care arde în noi.  

Piatră: E timpul să observăm astăzi acea lumină pe munte.  

Păpădie: Eşti de neclintit în hotărârea ta, ca o piatră. Mai bine ai rămâne cu mine pe această câmpie. Lasă-l pe Sfinx să escaladeze singur muntele. A mai făcut-o şi altă dată. El are experienţă.  

Piatră: Astăzi e timpul „să pun şi eu prima piatră“.  

Păpădie: Numai „să nu calci în piatră seacă“.  

Piatră: Eu nu „fug de scapără pietrele“ din faţa greutăţilor.  

Păpădie: Acum de ce „arunci cu piatra“ în mine?  

Piatră: Nu este cazul, pentru că o faci singur.  

Păpădie: Eu te sfătuiesc să stai la poalele muntelui, pentru că văzduhul e încărcat de nori.  

Sfinx: Şi va ploua cu piatră, Păpădie, multă piatră!  

Păpădie: Gheaţă.  

Sfinx: Care se topeşte ca tine. E puternică o clipă, pe urmă se dilată sub povara apei.  

Piatră: Păpădie!  

Păpădie: Da, Piatră.  

Piatră: Dă-mi cablul tău! E mai lung şi mai rezistent.  

(Păpădie caută în rucsacul lui şi scoate un cablu – o funie roasă şi i-o oferă lui Piatră.)  

Piatră: Aveai alt cablu când am hotărât să plecăm la munte.  

Păpădie: L-am vândut. Nu-mi era de folos.  

Piatră: Ai dreptate. Funia aceasta nu te va proteja. Nu-ţi va fi călăuză bună pe muntele de piatră.  

Păpădie: E aşa de bine la câmpie.  

Sfinx: O să ne aştepţi la poalele muntelui?  

Păpădie: O să vă aştept. Poate aveţi nevoie de mine. Vă puteţi împiedica de o piatră şi eu aş putea chema ajutoare.  

Piatră: Vulturii nu au nevoie de ajutor. Atunci când îşi frâng aripile se retrag în propria lor stâncă şi aşteaptă să adoarmă pentru totdeauna.  

Păpădie: Eu sunt un om.  

Piatră: Eu sunt o rocă.  

Sfinx: Omul este o rocă, o rocă ce caută cerul urcând pe munte.  

Păpădie: Vârful muntelui se ascunde printre nori.  

Sfinx: Aşa pare el, Păpădie. E o Fata Morgana.  

Păpădie: Nu înţeleg.  

Sfinx: Vârful muntelui dă impresia că atinge cerul, lasă omului iluzia că poate atinge acea linie a infinitului cu mâna. Când eşti aproape în vârf crezi că poţi mângâia cerul, dar pasul următor îţi arată că roca nu poate atinge cerul, că totul a fost o iluzie, un vis.  

Păpădie: Atunci de ce mai urcaţi muntele?  

Piatră: Mereu există acea speranţă ferecată în cutia Pandorei.  

Sfinx: Cerul e absolutul spre care tinde roca.  

Păpădie: Pe care nu-l poate atinge.  

Sfinx: Pentru că nu a învăţat să ardă, să vadă flacăra uitată a stâncii sale. Doar când descoperă acea lumină lăuntrică poate să treacă dincolo de vârful muntelui şi să se unească cu cerul.  

Păpădie: Eu rămân o simplă rocă.  

Sfinx: Până ce vântul îţi va fura puful şi tu vei realiza că nu te-ai bucurat de cerul eternităţii.  

Păpădie: Începe să bată vântul.  

Sfinx: Nu e un lucru bun. O să urcăm cu greu. E posibil să nu mai ajungem în vârf niciodată. Nori, vânt furtună şi un vârf ce aşteaptă să-i mângâi chipul.  

Piatră: Eu nu renunţ. Am plecat pe drumul acesta şi voi merge până la capăt. Viaţa aceasta e plină de nori, vânturi şi furtuni. Dacă ne împiedecăm de orice piatră nu mai vom mai cunoaşte răsăritul.  

Sfinx: Ai dreptate. Norii, furtunile şi vânturile sunt mereu în jurul nostru. Dacă refuzăm să traverzăm această pâclă, ne vom lega singuri de flacăra îngheţată a solului uscat şi rece.  

Păpădie: Mie mi-e teamă de furtună, de vânturi, de nori. Eu sunt mulţumit în lumea mea.  

Sfinx: Eşti ca un flutur ce se pierde în paradisul unei flori, se lasă îmbătat de parfum şi-n clipa următoare închide ochii.  

(Un fulger pare să despartă văzduhul. La scurt timp un tunet strigă mânios din înălţimi.)  

Păpădie: Mi-e teamă. (Aleargă spre deschizătura de la baza muntelui.) Veniţi! E un adăpost pentru vreme rea. E un loc sigur.  

Sfinx: Nimic nu este sigur.  

Păpădie: Veniţi!  

Piatră: Noi nu ne temem de furtună.  

Păpădie: O să închideţi ochii pentru totdeauna, dacă escaladaţi muntele pe o asemenea vreme.  

Sfinx: E mult până răsare soarele.  

Piatră: Pe soare e uşor.  

Sfinx: Pe vremea capricioasă, cine gustă vârful ascuţit, e asemenea păsării ce taie furtuna şi culege razele de aur ale zorilor eternităţii.  

Păpădie: Veniţi!  

Piatră: Urcăm!  

Sfinx: Pornim împreună.  

Păpădie: Renunţaţi!  

(Piatră şi Sfinx încep să escaladeze muntele. Ploaia îi izbeşte în faţă. E atât de deasă, încât nu se mai zăresc unul pe altul. Din când în când câte un fulger le luminează calea. Alunecă. Se agaţă din nou.)  

Păpădie (din adăpost): Nu-i mai văd. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Sunt încăpăţânaţi. Nu m-au ascultat deloc. (Încearcă să facă câţiva paşi, dar se întoarce în adăpost.) Este imposibil.  

(De pe muntele stâncos se aude un glas.)  

Piatră: Sfinx! (din nou) Sfinx! (după o clipă de linişte) Nu mă aude. Ce s-a întâmplat cu el? Şi ploaia nu mai încetează. Am rămas suspendat. M-a agăţat o piatră şi nu pot să mă mai desprind din braţele ei. (din nou) Sfinx!  

Păpădie: E prăpăd. Ce s-o fi ales de ei?  

Piatră: Sfinx!  

(La un moment dat se face linişte. Un timp se aude zbuciumul furtunii ce frământa natura, pe urmă se luminează.)  

Păpădie (ieşind din adăpost) E linişte. Furtuna a trecut. Parcă nici nu a fost vreodată. Nu ştiu nimic de Piatră şi Sfinx.  

Piatră: (pe la mijlocul muntelui) S-a luminat! Acum pot observa roca ce m-a agăţat. E o piatră cu reflexe albăstrui. (Gândeşte.) E piatra lunii, da, ea este. O piatră semipreţioasă m-a agăţat. Am găsit ce căutam. Sunt mulţumit. De fapt nici nu am ştiut ce caut, această piatră mi-a deschis ochii. (se dezleagă de piatra ce-l ţinea ancorat. Mă întorc la câmpie cu o comoară culeasă de pe munte.  

(Piatră ajunge la poalele muntelui.)  

Păpădie: Piatră!  

Piatră: M-am pierdut de Sfinx.  

Păpădie: Poate s-a rătăcit.  

Piatră: Cred că a cucerit vârful.  

Sfinx (în vârful muntelui): E atâta linişte aici. (Priveşte în jur.) O floare. E o floare de colţ. Floarea şi lumina e secretul. Floarea de colţ e lumina din stânca vieţii fiecăruia. Când atingi vârful muntelui răsare şi înfloreşte. Toţi avem undeva uitată o floare sălbatică ce aşteaptă răbdătoare să-i recunoşti zâmbetul. După ce străbaţi cărări întortochiate spre vârfuri de piatră, floarea desăvârşirii tale răsare ca o lumină, purtându-te spre absolut. (Culege floarea şi o ascunde în cămaşă, lângă inimă.) Ea e dovada că am atins vârful muntelui, că m-am eliberat de neputinţa în care se zbate roca.  

(Coboară. Ajunge la poalele muntelui.)  

Piatră: Sfinx!  

Păpădie: Ai biruit muntele de piatră?  

(Sfinx scoate din sân floarea de colţ.)  

Sfinx: Dovada înălţării mele.