Puiul de vultur, sol al cerului,
Zboară spre culmile munților
Pe timp de furtună, să-și caute-adăpost.
Penele-i sunt înfiorate de vântul tăios,
Ploaia deasă precum un scut îi încetinește zborul,
Îi biciuie nemilos trupul dezgolit.
E sleit de puteri, nu se lasă însă bătut,
Tot zboară și zboară...
Ploaia cu ghiață îi îngrelează aripile tot mai mult,
Îl trage la pământ,
Speriat, încearcă din răsputeri să dea din aripi,
Însă ele nu-l mai ascultă.
Puiul de vultur rănit de furtună,
Se prăbușește, cade ca plumbul la poalele muntelui.
O durere sfâșietoare îi cutremură trupul într-o ultimă convulsie,
lăsându-l apoi nemișcat.
O lacrimă fierbinte cade uitată pe treptele unei stânci.
Cu privirea semeață-ndeptată spre cer,
Moare tăcut precum un erou...
Ah, cine oare i-ar fi putut prezice sfârșitul,
Văzându-l zburând încrezător în ceruri
înainte de furtună?
Cine i-ar putea lăuda vitejia,
Cine i-ar înțelege dragostea pentru libertate?
