CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Poezie > Amprente >  





Partea II din volumul

 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De ce?  
  
În lumea asta, care zicem c-o cunoaștem:  
Un drum mereu enigmatic pe care mergem  
Și oricât am înainta-n înțelegerea acestei călătorii mărețe  
Tot nu vom putea pricepe sensul vieții-n a noastră minte.  
  
Peste tot se spune de-un trai mai bun,  
Care să ne aducă măcar de Crăciun,  
Un gram de bunăstare-n fiece casă,  
Și totuși mă-ntreb în a mea cugetare păcătoasă:  
De ce unii n-au ce pune pe masă?  
De ce mulți copii nu pot avea o banală păpușă?  
  
În toate popoarele lumii se vorbește de piața internațională,  
Care să le aducă prosperitate anuală,  
Și totuși mă-ntreb în a mea judecată profană:  
De ce unele țări rămân ca-n sărăcia africană?  
  
Pacea internațională și noua ordine telurică  
Promit peste tot o viață edenică,  
Și totuși mă-ntreb în suflet:  
De ce încă se mai aud sunete de jale și bocet?  
De ce nu se mai termină luptele de supremație?  
De ce a dispăut adevărata și corecta justiție?  
  
Cu toții afirmăm că suntem devotați creștini,  
Mergând în biserici sau pelerinaje din nenumărate regiuni,  
Ca să avem de la Dumnezeu ajutor în toate câte facem  
Și crucea vieții noastre încontinuu s-o ducem  
Și totuși mă-ntreb adesea-n forul meu interior:  
De ce unii blesteamă cu cele sfinte, după fiece pahar cu lichior?  
  
Tot timpu`-l dedicăm construirii unei societăți mai solidare,  
Care să scape pământul de marea poluare distrugătoare  
Și totuși mă-ntreb adesea:  
De ce încă persită-n pământ poluarea?  
  
Duhul iubirii, al blândeții și-al smereniei divine....  
În ale noastre suflete zicem că-s ca niște adevărate buline,  
Care ne fac viața mai ușoară decât pare  
Ș totuși mă-ntreb în a mea nechibzuită reflectare:  
De ce mulți părinți se leapădă de-ale lor odrasle?  
De ce mulți oameni se comportă ca niște animale?   
De ce nu dispare odata dragostea din interes?  
De ce inimile multora sunt mândre ca a lui Ares?  
  
Imnul Unirii  
  
Când a făurit Părintele nostru lumea,  
A rânduit ca seminţiile cele multe  
Să stăpânească peste tot văzduhul,  
Să dăinuiască să crească, să-nflorească  
Şi să preaslăvească slova cerească.  
  
Auzit-am o poveste lungă mai demult,  
O plăsmuire veche despre un zmeu măreţ,  
Zămilsit dintr-o acvilă şi-un dracon,  
Care-au domnit în teluricul străbun,  
Precum citim azi în basmele veacurilor.  
  
Monarhul Timp ne este veşnic martor  
La lacrimile amare şi negre,  
La miile de stele slute şi fără vlagă,  
Ce zac ascunse-n ale zării întristare  
Şi-au scris istorie cu sânge de martir.  
  
Zilele roşii de odinioară,  
Străinii înverşunaţi de-a glasului putere,  
Înfipt-au lancea nelegiuirii-n al nostru eter...  
Dar duhul Romei eterne sălăşuie încă-n vene  
Şi ne va conduce spre idealul nostru glorios.  
  
Umbrele lui Mihai, Cuza şi Ferdinand...  
Ne învăluie nepieritoare:  
Grandioase mâini zeieşti,  
Ce-au înfăptuit marea cauză pierdută,  
Iar ţara au încununat-o-n al unirii fast.  
  
Români şi românce, astăzi în zi de sărbătoare,  
Vă invit ca împreună să jucăm,  
Să ne înveselim din truda zilnică,  
Să cântăm imnul unirii mult dorit  
Şi să aducem unirea vie printre noi!  
  
Citind hora însufleţitoare a lui Alecsandri,  
Să rămânem uniţi în simţire şi-n cuget:  
Un Decebal mereu neadormit,  
Care ne îndeamnă strşnic  
A ne da şi ultima picătură omenoasă... neamului.  
  
Steaua Unirii  
  
Ursita ne-a fost dată din vechi vremi,  
Să stăm veşnic cu întuneriucu`-n sân  
Şi să rătăcim în cruntul tartar muribund,  
Precum pedepsiţii titani viteji.  
  
Brad falnic şi îndurerat,  
Pătimit-ai de cruzimea multora...  
Fost-ai tăiat şi aruncat în ale zării uitare:  
Un Osiris al timpurilor apuse,  
Ce doreşte din nou lipirea.  
  
Din cetatea eternă a palatinului,  
Sălăşuie încă duhul dârzeniei aprige,  
Ce-n veci ne va hrăni-n faţa străinilor haini  
Şi ne va aduce cununa martirică.  
  
Drumul călăuzitor al marelui Pleistoros,  
Acoperind draconul şi acvila-n mreje,  
Ne conduce vijelios în al nostru ideal  
Ca împreună să biruim lanțurile temătoare.  
  
Visul marilor umbre ale neamului trecut:  
Peceți vii ce dăinuiesc încă-n al nostru spirit  
Și ne cheamă pe toți în al luptei glas,  
Punând sudori lângă sudori – `  
Cruci lângă cruci, arme lângă arme...  
Vom striga răsunători cum nu s-a mai auzit:  
„Iarba rea din holde piară!”  
  
Ș-atunci când luna și soarele vor privi spre lume,  
Când bolta divină se va înroși sub spada lui Marte,  
Mistuind efemerul cuget al nopții plumb mirositor…  
Razele celești vor aduce pe brațe steaua unirii  
Și laolaltă vom cânta-n răsăritul teluric.  
  
Visul Unirii  
  
Pe cărări de munți merg adesea,  
Căutând zbuciumul veacurilor  
Care-au chinuit mii de stele,  
Pe pământul robiei  
Ce zace-n bălți de sânge.  
  
În stâncile roase de vreme  
Citesc urmele istoriei,  
Care mă lasă static în curgerea timpului,  
Ca o sămânță-nfiptă-n teluricul străbun  
Ce nu se mai poate desprinde.  
  
Pe crestele-nzăpezite ale masivelor,  
Stau în bătaia razelor divine  
Și zăresc puzderia sacrificilor din văzduh,  
Ce-au împlinit un ultim vis.  
  
În lumina soarelui speranței privesc:  
Şi-l văd pe Pleistoros  
Conducând armada profană către marea victorie,  
Care va uni toată suflarea strămoșească-ntr-un singur cuget  
Și va cânta balada Unirii,  
Ce se va auzi falnică-n toată lumea  
Și va dăinui-n veci.  
  
Până când?  
  
Stau paralizat în câmpia gândului.  
Tac în sinea mea...  
Vorbesc doar cu eul meu prietenos,  
Care mă cruță să mai văd vremea fatală de-afară.  
  
Stele cad și se sting zi de zi –  
Biete firicele de iarbă  
Care se frâng iar și iar,  
De dragul multor tălpi profane și meschine.  
Până când se mai moare-n zadar?  
Până când duhul lui Ego mai dăinuiește în noi?  
  
Egida păcii pământene răsună tot mereu,  
De parcă ar fi un psalm internațional:  
Portavoci curate care-n ascuns scuipă  
Flacăra bozgunului nestins nicicând...  
Până când se va mai auzi glasul gloanțelor în zare?  
Până când pacea va rămâne decât o închipuire efemeră?  
  
Se făuresc convenții, uniuni, tratate, alianțe...  
Ca să avem un trai mai bun,  
Un viitor care să nu mai înfigă-n lume săgeata neajunsului:  
Promisiuni peste promisiuni,  
Care stau numai pe hârtie ceas după ceas, vecuri după veacuri...  
Până când vom mai spera degeaba la o viață mai confortabilă?  
  
Toată ziua ne ducem prin locuri străine după un codru de pâine –  
Lagăre aurite și argintii ale banului sclavii,  
Care îngroapă orice urmă a conștiinței naționale,  
Care șterge fiecare amprentă a trecutului strămoșesc, patern...  
Până când vom mai milogi prin pribegie?  
Până când vom mai răbda defăimarea ce-o purtăm de la străinii haini?  
  
Altare și cruci se ridică fără sens,  
Căci tot păgâni suntem în cuget...  
Ateliere mari și mici ale celor fărădelege,  
Care așteaptă mântuirea ce nu vrea să vină  
Și se pierde-n negura viciilor murdare.  
Până când, Doamne... vom mai înghiți gălușca credinței false?  
Până când ne mai zbatem între balaurul viclean și Tatăl ceresc?  
Până când mai stăm așa, cu-n picior în iad și cu celălalt în rai?  
Vrem să fim iubiți mereu, să fim înțeleși tot timpul,  
Să avem tot ce ne dorim, să fim stăpâni ai materiei cosmice...  
Dar să ne gândim cât mai puțin la cei din jur.  
Până când mai suportăm nelegiuirea din noi?  
  
Toți ne dăm importanți și tari cu atuurile noastre –  
Ioni și Iisuși iluzorii ai timpului uitat de durere,  
Care se laudă din nou și din nou, ca fariseii...  
Până când vom mai îndura multe fățărnicii?  
Până când vom mai crede-n venirea unui Mesia și-al unui Ion adevărat?  
  
Pașii noștri  
  
Pașii noștri duc de la-nceput fericire și durere –  
Adevărate roți de vagoane care scârțâie infernal  
Și ruginesc toamnă după toamnă, ceas după ceas...  
Ca și frunzele cele multe și neînsemnate,  
Ce caută disperate o nouă revitalizare.  
  
Pașii noștri aleargă printre ale stelelor cimitire mute,  
Care zac fără de număr în câmpii verzi, munți mari și mici,  
Infinite dealuri sau mări necurmate ale suspinului...  
Reale bocitoare ale Cadenței monarhice,  
Care nu pot uita vremea cea vitregă ce pândea și pândește mereu.  
  
Pașii noștri umblă după salvarea miraculoasă care să aline țarina –  
Un mântuitor econimist ce vine dinspre Apus sau Răsărit  
Și ne aduce pecetea mult așteptată a păcii, prosperității, libertății...  
Fără a mai duce-n cuget povara grijilor zilnice,  
Așa cum a fost cândva...  
  
Dar să nu ne încredem prea mult în minunile profane,  
Căci pașii noștri merg neîncetat în căutarea unui destin pierdut...  
Scormonim Slova arămie a universului fastuos și nevăzut,  
Care ne povățuiește să alungăm tot ce-i efemer din noi  
Și ne conduce către tainica cunoaștere absolută,  
Precum ne-o dorim dintotdeauna...  
  
Pașii noștri vor atenția toată, bogăția cosmică, stăpânirea lumii...  
Însă, fără să-și dea seama, se preschimbă-n handicapați iar și iar...  
Încât, tămăduirea scoticită adesea, nu se va mai reîntoarce  
Și amurgul crâncen demult prevestit se va arăta imediat.  
  
Pașii noștri sunt despărțiți întruna unul de altul,  
Din cauza viselor himerice ce mocnesc în adâncul sufletului  
Și nu lasă decât plăcerea meschină a unui Ego distorsionat,  
Ce vrea să domine pe cei din jur cu orice preț.  
  
Pașii noștri sunt cei care definesc trecutul, prezentul, viitorul...  
Curate porți ale timpului care ne însoțesc pe cărarea iadului sau a raiului,  
Fără a ne judeca niciun pic pentru tot ce se întâmplă-n lume...  
Tot ce știm este că pașii noștri care-i facem azi, mâine, poimâine...  
Sunt direct răspunzători pentru soarta telurică.  
  
Strigătul naţiunii  
  
Ţara mea de dor, ţara mea de jale,  
Ţara mea mântuitoare,  
Nicicând n-ai cucerit alte naţii,  
Bogăţii perfide căpătate fără onoare...  
Nicicând n-ai renunţat la străbuna credinţă,  
Mereu ai luptat pentru al tău crez unitar şi paşnic,  
Dar, totuşi, zi şi noapte eşti înrobită şi credinţa-ţi atârnă ca pedeapsă.  
Unde-i, Doamne, dreptatea Ta?  
Vărsatu-s-au sudori martirice,  
Umbre crucificate pe nedrept,  
Arme ce-au murmurat cea din urmă demnitate,  
Ca noi astăzi să sperăm a trăi liberi la sânul mamei,  
Să putem grăi-n limba noastră eminească...  
Dar, vedeţi voi, naţiunea încă geme, încă strigă!  
Ea n-a scăpat de jugul celor ce-o mulg pentru făţărnicii,  
Celor care se dau drept moralişti, dar care-n realitate  
Nu-s decât nişte pigmei neciopliţi,  
Stafii pline de meningită imorală.  
Ah, unde eşti tu Ţepeş, Doamne?  
Toţi mişeii s-ar teme iarăşi de paloşul dreptăţii,  
Iar noi am lăuda vremea glorioasă cea demult apusă  
Şi-am cere binecuvântare adesea, ca şi marele Ştefan Sfântul.  
Strigătul naţiunii răsună vijelios din Marea cea Neagră,  
Până la Tisa... şi din Valea Timocului, până la Nistru;  
Toţi vrem un Mihai viteaz care să ne unească pe vecie;  
Să se cânte şi să se joace mereu ca-n plină sărbătoare;  
Comemorând jertfa războinică a eroilor neamului românesc.  
  
Ploaie Eminesciană  
  
În tot teluricul n-a existat nicicând  
O mandolină sfântă şi frumoasă,  
O slovă serafică şi mândră,  
Precum a fost a noastră.  
  
Ah, Doamne... ce ciocârlie a liricii!  
O adevărată ploaie Eminesciană,  
Ce inundă manuale şi ziare din ţară,  
Stăpânind lumea cu a sa forţă divină.  
  
Afară plouă tumultos...  
Cad cuvinte şi semne vechi,  
Gata să ne ude minţile profane,  
Gata să ne aline mereu al nostru dor.  
  
Locul tău de veci scris este  
Să stai nemuritor de-a dreapta marelui Apollo,  
Să emani vraja călduroasă a razelor tale luminoase  
Şi să ne acoperi inimiile cu ale tale sentimente ludice.  
  
Luceafăr zeiesc, pătimit-ai veşnic:  
Un martir ce plăteşte osânda nedreaptă,  
Dar care va rămâne neadormit posterităţii  
Şi doina lacului se va auzi până la sfârşitul vremii.  
  
Steaua lui Eminescu  
  
În podul casei stau până târziu,  
Fără să observ zilele trecătoare,  
Cum apasă peste mine  
Și mă lasă static în lume,  
De dorul necontenit al atingerii absolutului.  
  
Noaptea sumbră mă privește  
Și-mi arată slava celestului,  
Ce mi se deslușește-n fața ochilor –  
O hartă a necunocutului neant  
Care se trezeşte-n mine  
Şi nu-mi mai dă pace.  
  
Pe umărul lui Uranus privesc  
Și mândra stea o zăresc,  
Luminând ca un luceafăr sfânt  
Și fredonez doina lacului,  
Ce-n veci va dăinui,  
Iar pământul o va aminti,  
Ca pe o divină stea a poeziei.  
  
Terapie prin poezie şi proză  
  
Când nu mai e sete de absolut,  
Când ce-a fost potent nu mai este,  
Când tot din jur este numai dorinţă efemeră,  
Când litera stă răstignită iar şi iar...  
  
Hârtii cosmice la geamul muribund au fost şi sunt,  
Mici şi mari cascade rebele  
Ce-au înălţat şi decăzut frumosul lumii:  
Slove vii şi moarte ce păşesc alene pe pământ.  
  
Din adâncul oceanului modern,  
Ciocanul raţiunii bate lent –  
Baltag neobosit ce nu se mai opreşte,  
Aşa cum destinul a hărăzit demult...  
  
Un făurar se ridică de nicăieri...  
Lângă el se adună mulţi apostoli  
Şi cu toţii încep a lucra arama cuvântului –  
Adevăraţi zei reîncarnaţi ce-au zidit altă geneză.  
  
Dialoguri, fraze lungi, descrieri gingașe...  
Podoabe încântătoare şi calde:  
Fresce colorate ale limbajului,  
Care abia aşteaptă să fie văzute de ochi.  
  
Fiecare criptează-n propoziţie care mai de care mai măiestos,  
De la minunăţiile clasice tunătoare, ritmate, rimate, măsurate...  
Până la spumoasele albe valuri ale stihului contemporan.  
Toate-s medicamente date spre alinare şi tămăduire...  
  
Poezia, proza... cărţi sfinte-s pentru oricine.  
Doamne... ce cuplu luminos sunt!  
Ah, dulce terapie prin poezie şi proză!  
Veşnic vei dăinui pe ale noastre plaiuri profane.  
  
Sacru-i sunetul penei cu cerneală...  
Minuni curate se pot face cu el –  
Yin şi yang al universului nemuritor:  
Castel al câmpiei aurii şi argintii.  
  
Imnul „naţiunii literare şi artistice”  
  
Afară-i o grozavă dorinţă decadentă ...  
Pădurile-s înstrăinate de tot ce-i frumos:  
Îmbătate stele ale microbului incult şi cocalar,  
Libidinoase şi dezgustătoare caracatiţe  
Ce-au îmbibat gloata străbună a acvilei şi draconului  
În mizeria funebră a jocului satanic.  
  
Sunt sătul, dezgustat până la refuz  
De tabloidele piţipoancelor vedete –  
Dobitoace râsuri de capre  
Care defăimează neîncetat orice tradiţie moştenită  
Şi întinează îngerii-n bezna vulgară.  
  
Azi, mâine, poimâine...  
Setea slovei potente mă prăpădeşte  
Şi mă conduce spre zări necunoscute –  
Tainice portrete ale muzelor de odinioară,  
Unde stau nestingherit ca-n braţelele Tatii.  
  
Carpaţii urnitu-s-au din locul lor cel de veci  
Şi plaiurile mioritice se cutremură degrabă;  
Struna Dunării zburdă-n doine şi balade populare –  
Orchestre diafane care se aud în lume.  
  
Pâlcuri de brazi vechi şi noi se adună de nicăieri...  
În templul artelor se iveşte duhul cunoaşterii –  
Line unde, cosmice înălţări ale cugetului ancestral,  
Venit încă din vremea umbrelor mari ale lui Traian şi Decebal:  
Vorbă eminească care mocneşte mereu în fiecare din noi,  
Fii şi fiice zămilsite din stihurile basarabene ale lui Vieru.  
  
Giulgiul neputinței  
  
Roțile scaunului slăbiciunii:  
Un avatar a două picioare fără afecțiuni  
Care mă străbat în multe colțuri ale pământului,  
Descoperind minunile frumosului.  
Mă aruncă-n duhul creștin al speranței  
De-a nu renunța la viața cea plină de greutăți...  
  
Dorit-am să rup giulgiul neputinței veșnice  
Să sfarm multele probleme - temnițe fizice  
Să pot gusta ale vieții bucurii mărunte  
Să merg-n cele patru zări ale văzduhului plin cu accidente  
Și să mă jertfesc în mii de părți tuturor oamenilor,  
Ca să nu mai văd la tot pasu`, durerea și amrarul lacrimilor.  
  
Dar tot ce trăiesc nu-i decât un vis deșart,  
Căci nu-s decât un sihastru ce așteaptă la start  
Ca să pornescă-n marșul mut al destinului  
Și să sfidească chinurile, cu credința sufletului  
Ca un schumacher ce se pregătește de marea cursă glorioasă  
Care se pare că-l va marca pentru toată existența aleasă.  
  
Pământul tot, mă hulește pentru ale mele lipsuri  
De parcă aș fi dorit să râmân așa, în ale bolii fioruri  
Dar eu tac și rabd, îndârjindu-mă și mai tare-n a vieții luptă:  
Un Prometeu mereu nebiruit, care nu se plânge nici în șoaptă;  
Care stă mereu falnic în bătaia divinului soare  
Necunoscând niciodată nici pic de alinare.  
  
Încătușare  
  
Mă pun să pictez frânturi,  
Slove slute fără sens,  
Fresce stihuite ale cugetării.  
Pânza mi-i plină de-o terifiantă deformare,  
Unde adesea mă târăsc,  
Mă zvârl din petele disperării-n petele speranței,  
Din negura argilă-n negura neființă,  
Din pustia coastă tulbure-n pustiul sinapsei cenușii.  
Tac... tac și tot tac;  
Mă supun negrăit verdictului cosmic  
Dat încă din pântece –  
Încătușare meschină a propriului ciolan:  
Otravă puturoasă ce mă-năbușă  
Și mă veștejește fără oprire.  
Legea și Datina mereu sunt treze,  
Gata să-mi mănânce rărunchii...   
În loc să-mpuște brazi găunoși,  
Nimeresc fără teamă tot un biet meteor luminos,  
Care stă-mpietrificat în scaunul predestinării,  
Consternat de plumbul ce găurește neîncetat.   
Stelele-s uimite, ochi nebuni și-nfometați  
După ale durerii zări, care nu se mai sting  
Și scrutează tăioși orice ocnaș nevinovat –  
Orice Hefaistos aruncat cu violență-n peștera neantului...  
Mort sunt pentru lume,  
Uitat în dansul profan al vieții:  
Vânătoare dobitoacă și fără onoare,  
Care mă înghite cu nesaț  
Și nu mă lasă a-mi adăpa pământul decadent.  
Dar tot acest tablou nu-i decât deșart și tomnatic...  
Mă-ntorc la bozgunul cel aprins demult,  
Foc sălbatic, meci satanic:  
Întemnițare vulcanică unde-s așezat pe nedrept,  
Unde mă zbat în zadar, precum o bestie...  
Caut alinare-n neștire...  
Vulturul epidemic al Tatei mă ciugoale lacom –  
Mă sfâșie potent și nestingherit,  
Mă inundă permanent în duhul morbid...  
Iar eu privesc sobru ca titanii,  
Privesc rece cum totul mi se năruie,  
Cum mă contopesc cu neputința.  
Ah, Soartă dulce-amară!  
Pe altarul jertfei inocente sunt ţintuit...  
Ceasul monarhic nu mai are răbdare,  
Bate tare şi sinistru-n mine,  
Ca şi clopotul arămiu al mănăstirii ascete.  
Nu lăcrimez după graţiere, nu cedez defel!  
Mila-i pentru cei slabi... eu nu vreau milă!  
Aştept clipa când raza verzuie va reveni-n văzduh,  
Aştept sfidător ziua când paloşul eliberator se va ivi,  
Aştept să mă ridic din starea muribundă,  
Să rămân veşnic acel Prometeu neînvins de nimeni  
Şi să mă lupt cu întunericul din care am renăscut cândva.  
  
Închisoarea mea  
  
În scaun şed de când mă ştiu,  
Fără să mă pot folosi de al meu lut,  
Ca un criminal închis în temniță,  
Ce-n amintiri n-a fost altfel,  
Decât o stâncă înţepenită-n pământ.  
  
Cușca profană-mi pârjoleşte scheletul,  
Mă chinuie ne-ncetat  
Şi mă usucă ca pe o frunză palidă,  
Lăsându-mă în balta deznădejdii,  
În care mintea e cuprinsă  
Şi nu mai poate scăpa.  
  
Ochii se desfată-n viaţa pământească,  
Încercând să se apropie de semenii  
Ce-şi stăpânesc teama şi nu fug,  
De o bestie blestemată,  
Ce tulbură mii de suflete,  
Dar care nu vrea să facă rău nimănui.  
  
Sufletul-mi stă închis în pereţii reci ai inimii,  
Cu aripile-nlănţuite de suferința telurică,  
Zace suspinând şi urlând  
Ca un leu-n cuşcă,  
De dorul libertăţii eterne  
Şi de gustul vieţii adevărate,  
Ce-l face să simtă iubirea,  
După care a tânjit tot timpul  
Şi la care nu poate renunţa.  
  
Clepsidra vieţii se opreşte  
Şi maladia, cu a ei forţă imensă,  
Se pregăteşte să-mi cucerească mintea  
Şi să-mi ia tot ce am pe lume mai sfânt.  
Dar sabia minţii e speranţa  
Care va dăinui ne-ncetat  
Şi răul se va teme mereu.  
  
Naştere întunecată  
  
În noaptea străjuită a gândului praf,  
Chemarea străbună se apropie...  
N-am să regret nimic din tot ce-a fost şi este,  
Nici n-am să mă milogesc pentr-un nou răgaz...  
  
Demn te voi aștepta, Regină nocturnă!  
Cu brațele voi sta deschis,  
Ca să-mi dai o ultimă-mbrățișare  
Și să ne plimbăm un timp alene...  
  
Doar noi doi – două crivățuri înduioșate,  
Care se țin încleştate unul de altul:  
Doi îndrăgostiți ai veșniciei  
Ce aleargă către salcia divină.  
  
Voi continua a așterne slove pe pământ...  
Pâraie nisipoase ce se mișcă:  
Tentacule ale unei glorii reci  
Care mă cheamă iar și iar....  
  
Îmi spui că vrei a ne juca ca austrul sec,  
Îmi zici că vrei să facem un tango de neuitat,  
Îmi îndrugi verzi și uscate,  
Că așa-i menirea noastră...  
  
Dar eu tac, plec cu ale mele discuri în alt loc,  
Ca să-mi văd de-ale mele treburi minuscule  
Și să nu te mai aud cum dojeni  
Tu, Zeiță a neființei omenești!  
  
De ce mă cauţi nebuneşte?  
De ce nu-mi dai pacea dorită?  
De ce mă tragi mereu aproape de tine?  
Cum de nu-ţi pot învinge mrejele multe?  
  
Râzi satisfăcută după fiece gâfâitură sumbră a mea,  
După fiecare piatră pusă mai repede-n spate,  
După atâtea lanţuri legate de roţi iar şi iar...  
Tu, mireasa albului şi-al negrului duh nemuritor,  
Mă tragi forţat zi de zi, ceas după ceas spre tine.  
  
Ah, Domniţă bună şi rea!  
E seara crudă a răzvrătirii...  
Sentinţa cosmică e dată deja...  
Plutesc molatec în barca lui Atum (Ra)...  
Pana lui Maat e pusă...  
  
Nu-ţi voi lăsa nimic lumii...  
Decât un umil nume adunat pe-o carte,  
Ca sa nu te mândreşti că mă cunoști,  
Iar bacteriile profane să nu jelească deloc!  
Nici cripte poleite cu măiestrie să facă!  
Doar la margine de râu voiesc a sta,  
Cu icoana mângâietoare la creştet  
Şi-n lumina verde a pădurii să mă pui degrabă,  
Ca să nu mă ştie nicio stea,  
De goliciunea funebră.  
  
Te las cu drag, Secerătoare şi Răsadniţă!  
Bunii mei viteji ai neamului…  
N-am a vă replica nimic…  
Vin doar să vă vizitez  
Şi să râdem sau să lăcrimăm împreună.  
Noaptea  
  
În câmpul pustiit de război zăceam  
Şi vedeam către apus,  
Flacăra vieţii pâlpâind molcom  
Deasupra capului meu,  
Ca şi când firul zilelor mi se tăia.  
  
Împărăţia nopţii învăluind văzduhul  
Puse stăpânire pe a mea inimă  
Şi, înşfăcând-o în ale ei gheare,  
Sorbi suflarea duhului, lăsând-o fără vlagă.  
  
Trupul ciuruit de plumbi îmi cade,  
Şi durerea rănilor mă copleşeşte,  
Iar greoaia respiraţie se stinge,  
Devenind o stană de piatră.  
  
Ochii disperaţi privesc în zări,  
Dar nu văd decât noaptea,  
Stând în a ei slavă  
Şi, curăţând putreziciunea pământului  
De rămăşiţele trudei noastre,  
Ce-n veci nu se termină.  
  
Sufletul-mi bate-n piept puternic,  
Dorind să iasă afară,  
În faţa nopţii fioroase, apoi  
La cer se-nalţă luminos.  
  
Durere  
  
Din negura veşnicului timp,  
Se şopteşte-n întreaga lume,  
De-o lungă vieţuire omenească,  
Ce-a sădit fericire-n multe suflete,  
Simţindu-se ca-n edenul mult dorit,  
Care l-au pierdut din prostească neascultare.  
  
În trecerea multor veacuri,  
Omul profan, căutând paradisul cu poftă mare,  
Uită de cei din jur,  
Provocând durere mare-n mii de inimi,  
Care l-au ajutat permanent.  
  
Anii curg în șiroaie repezi,  
Ca un izvor necurmat,  
Care nu se poate opri,  
Iar stelele privesc stinse către celest,  
Rugându-se cu stăruinţă.  
  
Zilele, încep să alerge spre apus,  
Vestind venirea toamnei,  
Care seceră viaţa muritoare a spiritelor,  
Făcându-le să zacă-n întunericul deznădejdii.  
  
Duhurile muribunde, stăpânind vlaga pământului,  
Încep să capete speranţă-n găsirea raiului,  
Distrug tot ce se află-n cale  
Şi rodind numai chin, tortură şi tristeţe-n preajma semenilor,  
Îi face să se abată de la adevărata descoperire a cerului,  
Creând doar infern şi dor de moarte-n sânul teluric.  
  
Privesc mereu înmărmurit  
La fiece nelegiuire perfidă  
Care cutează să pătrundă-n sânul societății,  
Înrobind-o ca pe-un sclav  
Și lipsind-o de lumina fericirii sacre.   
  
Evadare  
  
La fereastră priveam până târziu,  
Cum se joacă stelele,  
Zbânţuindu-se-n fericirea nestingherită a libertăţii,  
Care le umplea sufletu-n extaz,  
Făcându-le să nu simtă amărăciunea crudă a neputinţelor.  
  
Geamul, aburindu-se pe fiece răsuflu al vieţii,  
Se preschimbă din secundă-n secundă,  
În scut rece de metal,  
Și mă lasă singur în focul disperării,  
Chinuindu-mă ne-ncetat.  
  
Ochii, rămânând din ce în ce mai stinşi,  
Mă aruncă-n negura amăgitoare a mirajului,  
Care mă-nvăluie puternic  
Şi mă lasă-n balta melancolică a duhului,  
Care se stinge-n trupul meu bolnav.  
  
Invaliditatea profană a lutului,  
Mă-nhaţă puternic  
Şi mă face să urlu de dorul neajunsurilor,  
Care mă acoperă în mantaua tristeţii.  
  
Spiritul, fereastra cea verde  
Care trăieşte în astrul muribund al pământului,  
Doreşte eliberarea divină,  
Care-o aşteaptă permanent,  
Cu speranţa aripilor deschise.  
  
Bozgunul mult prevăzut al sorţii,  
Se -nteţeşte straşnic,  
Mistuindu-mă pe zi ce trece,  
Iar lanţurile infirmului hain,  
Se strâng mai tare  
Și mă macină necontenit.  
  
Inima, rugându-se cu stăruinţă la pronia divină,  
Evadează din zalele maladiei  
Şi se înalţă luminoasă,  
La cerul curat al meteorilor strălucitori,  
Uitând de tortura suferinţelor întunecate.  
  
Libertate  
  
În pajijştea casei stăteam adesea,  
Şi priveam micile perle cosmice  
Cum se zbânţuiau-n întunericul nopţii,  
Fără nici-o greutate ,  
Ca pasărea liberă a cerului  
Ce cutreieră peste mări şi ţări.  
  
Din adâncurile întunericului,  
Razele Albe ale lunii, se răsfrâng asupra mea  
Din mândra boltă cerească  
Şi mă urcă-n întinsul univers,  
Dându-mi alinarea mult aşteptată a osemintelor  
Care zăceau de secole-n negura scaunului,  
Fără să pot cunoaşte fericirea libertăţii,  
Pe care o caut disperat.  
  
Ochii verzi mi se-nchid brusc,  
Şi un avatar mi se-nfățișează înainte,  
Oprind limba ceasului-n loc  
Şi, lăsându-mă liber să colind văzduhul,  
Să sar din stea-n stea,  
Să mă joc printre miile comete –  
Întinse galaxii ale cunoaşterii,  
Care mă conduc în căutarea unei comori pierdute.  
  
Atlas, din negura înaltelor sfere, mă caută ne-ncetat  
Ca pe-un intrus în a sa lume,  
Ce nu se mai satură de nemurire,  
Asemenea cruzilor titani,  
Care n-aveau teamă de nimic  
Şi pe moarte o sfidau.  
Cu ale sale braţe mari,  
Ceru`-l scutură din temelii,  
Şi mă aruncă pe al meu pământ,  
Lipsindu-mă de libertatea eternă,  
În mijlocul pustietăţii  
Care-mi sfâşia inima de dorul sloboziei  
Ce mi-a fost luată de-a sila,  
Ţintuindu-mă-n scaunul neputinţei.  
  
Motto:  
Prietenia este aproape cel mai valoros lucru care ar putea exista în univers...  
  
Prietenia  
  
Pe cărarea vieții merg mereu,  
Ca un pribeag singuratic,  
Ce caută diamantul vieții,  
Adormit în inima-mpietrită a omului.  
  
Apele lumii le străbat  
Și ochii nu-ntâlnesc nimic-n cale,  
Decât amarul prieteniei perfide,  
Ce sălășuie-n sufletul pământesc  
Și-l omoară cu lancea lăcomiei.  
  
Speranța mă-mpinge mai departe,  
Făcându-mă să răscolesc teluricul tot  
Și să caut sacra prietenie,  
Ce zace ascunsă-n duhul profan.  
  
Amurugul mă-nșfacă prematur  
Și steaua mi se stinge,  
Lăsându-mă pustiit de dorul prieteniei,  
Ce n-am întâlnit-o-n drum.  
  
Ochii speranței  
  
Pe uliţele oraşului merg adesea  
Şi mă plimb singur în noapte –  
Un căutător de bogăţii imense,  
Care caută comoara fiinţelor muritoare  
Şi absolutul cosmic.  
  
Paşii vieţii se duc în negura viitorului  
Şi mă lasă-n preajma singurătăţii haine,  
Aruncându-mă pradă deznădejdii profunde,  
Care mă chinuie permanent.  
  
În marea întunecime a minţii,  
O lumină divină-mi licăreşte palid,  
Ridicându-mă din bezna gândului meschin,  
Care mă-nrobise de tot.  
  
În parcul verde-mi caut liniștea  
Și o stea gingaşă mă priveşte strălucitor,  
Iar ochii mei cei stinşi  
O zăresc cu luare aminte,  
Făcându-mă să continui traiul pământesc  
Şi să văd plina parte a paharului existenţei,  
Fără să mă frământ în suflet,  
Uit de izolarea duhului.   
  
Ce-i femeia?  
  
Femeia... ce-i femeia?  
Puțini sunt cei care întreabă,  
Dar mai puțini sunt ce-i ce-o definesc  
Și-o pot cunoaște pe deplin.  
  
Unii spun că-i o stea frumoasă,  
Alții spun că-i decât tainică vrajă  
Și se rezumă doar la o simplă iluzie.  
Dar o întrebare mă obsedează: ce-i femeia?  
  
Mulți cred că-i robot de bucătărie:  
Cârpă de șters fărădelegi mari  
Și vas în care se revarsă greul altora.  
Totuși mă-ntreb în minte: ce-i femeia?  
  
Poate-i doar mamă bună pentru toți –  
Obiect uzual pentru multe nevoi  
Sau poate roaba imperativelor...  
Însă mă-ntreb adesea, oare asta-i femeia?  
  
O fi vreo amazoană venită de la sânul Armoniei,  
Ce aduce război-n lumea întreagă  
Și tot neamul bărbătesc să-l arunce-n tartar...  
Dar mă-ntreb în suflet, asta să-nsemne femeia?  
  
Anonimii oceanelor șoptesc că-i zeiță reîncarnată –  
Însuși luna ce coboară din a bolții veșnicie  
Și-și îndreaptă rezele-i luminoase spre slava văzduhul...  
Însă întrebarea-și face loc și zice: oare asta să fie femeia?  
  
Femeia... ah, ce fixă idee mai este!  
De parcă-ar fi un fior seismic  
Și tot duhul străbun s-ar clătina,  
Ca într-un vechi basm citit cândva.  
  
Dar totuși, să revin cu roțile profane pe pământ...  
Femeia-i stâlpul susținător al obștii –  
Cântarea jovială a hoinărelii pulpe:  
Un înger fuzionat c-un diavol,  
Ce sălășuie permanent  
Și nu poate avea odihnă.  
Bărbați, prețuiți femeia!  
E trandafirul serafic din viața oricui,  
E sângele ce pulsează fără oprire,  
E slova alfabetului ce-l înveți lent.  
  
La mulți ani, stea gingașă!  
  
De ziua ta, femeie, de oriunde te-ai afla,  
Doresc a-ți fie viața plină cu de toate,  
Iar toți din jur să-ți grăiască:  
„La mulți ani, stea gingașă!”  
  
Mulţi ani fără reparații și multă bucurie,  
Căci fără voi n-am şti ce-i pasiunea-n dragoste  
Sau ce simte un bărbat când te are mereu aproape  
În fiecare ceas, ca și hainele ce le poartă.  
  
Fără tine marele râu n-ar avea curs lin...  
Ești chitara ce bucură zilele,  
Ești coarda ce vibrează-n văzduh,  
Până la al vremii asfințit,  
Când pământul ne va înghiți pe toți.  
  
Ce-i Luna rece fără de-a sa caldă Venus?  
E stejarul uscat și palid la frunză,  
E plumbul ce intră-n lemnul muribund,  
E molima ce-și înfige adânc gheara-n duhul profan...  
  
Izvor neobosit al sânului omenos...  
Ție, spetează ce ridici duhul fărădelegii,  
Mulțumiri și odă-ți aducem mereu –  
Mici petale sfințitoare.  
  
Azi, în luna solară a lui Mărțișor,  
Când pragul mecanizat din al lumii mers  
Nu se mai potolește...  
Trâmbițe tunătoare să răsune-n orice loc,  
Iar meteorii să strige din ale lor glasuri vulcanice:  
„La mulți ani, stea gingașă!”  
  
Mărțișor  
  
Un Mărțișor de neuitat  
Domnul a dat lumii,  
Când peste argilă a răsuflat  
Și cu viață ne-a împodobit.  
  
Pentru orice duh muribund,  
Un Talisman suav îl poartă aproape –  
Un Mărțișor viu ce-l ocrotește adesea  
Și nu-l lasă de izbeliște.  
  
Din criptele întunecate ale timpului  
Se zăresc cruci mici și mari:  
Păduri palide și stacoji,  
Ce nu-și mai găsesc odihnă...  
  
Dar un mărțișor cosmic se arată  
Și-n văzduh verzuia lumină renaște,  
Ridicând giulgiul funebru al nopții,  
Care-și adâncea colții mereu în cetatea profană.  
  
Fastuosul ocean albastru,  
Zămilsind încă din antice vremi  
Cerbul albului și-al negrului templu gând,  
Pază asupra Mărțișorului a devenit...  
  
Noi, azi, în al douăzeci si unulea ceas,  
Ție, Mărțișor serafic, îți picăm la picioare  
Și-ți aducem blagoslovire multă,  
Căci fără tine vom pieri-n văpaia balaurului.  
  
8 Martie  
  
Din negura veacurilor vechi,  
Stă scris-n stelele cerului –  
O pecete Domnească,  
Ce-a sădit în toată suflarea pământească,  
Cinstirea şi binecuvântarea binemeritatei femei,  
Care stăvileşte puternica amărăciune telurică,  
Cu marea iubire dată de Dumnezeu.  
  
Femeia - în trupul ei blajin, suav şi gingaş  
Stă ascunsă o forţă tăcută,  
Ce opreşte pieirea omenească,  
Scoţând-o din balta fărădelegii  
Şi dându-i o fărâmă de speranţă-n mersul vieţii.  
  
Azi, de 8 Martie,  
Cu o ardoare necontenită-n suflet,  
Cugetul mă îndeamnă să spun  
Trei măreţe cuvinte:  
La mulţi ani!  
Tuturor femeilor le spun.  
  
Iubito  
  
Urmăream în zare amurgul cum se naşte,  
La umbra plopului înalt,  
Stăteam scufundat în a mea minte,  
Și gându-mi zboară aievea la tine, iubito!  
Ca un vis, prefăcandu-se-n realitate.  
Ca și când o vrajă m-a prins în ale ei mreje,  
Și-mi alină sufletul mistuit de dor,  
Care mă cuprindea din ce în ce mai mult.  
  
Priveam la tine ca la icoană, spunandu-ți;  
Te doresc, te vreau să fii doar a mea,  
Să-ți mângâi trupu` blajin,  
Să-ți aud vocea dulce, blândă și gingașă,  
Îmi umple sufletul de bucurie.  
  
Ochii tăi de smarald îmi desfătau privirile,  
Și pieptul ce ți-l atingeam,  
Îmi frângea inima de fericire,  
Iar capul tău, ți-l sprijineai de-al meu umăr  
Și inima îți palpita puternic,  
De emoția ce te stăpânea.  
  
Privirea ta dătătoare de lumină,  
Mă făcea să-ți jur credință  
Și să-ți spun cât de dragă îmi ești  
Și cât de mult te iubesc.  
  
Un sunet răsună din văzduh,  
Ș-un glas mă scoală din vis,  
Iar chipul icoanei dragi îmi dispare,  
Și tot ce-am trăit, în van s-a dus,  
Umplându-mide tristețe inima,  
Care încetase să mai bată,  
Și închizându-mi ochii,  
Pentu a te mai vedea odată, iubito!  
  
Însa tu nu mai vii,  
Iar eu... rămânând în eternul somn.   
Amorul nopții  
  
În recele amurg șed,  
Fără să-mi pot încălzi inima,  
De duhul plăcut al dragostei,  
Care-nvăluie teluricul bogat,  
Cu farmecul frumuseții zeiești.  
  
Pașii vieții se duc în noapte  
Și-n pragul ușii stau încremenit,  
De-un fior enigmatic,  
Ce-mi bate-n piept  
Și mă preface-n piatră.  
  
O umbră gingașă se deslușește-n colțul camerei  
Și zgomotul lirei lui Orfeu,  
Se aude lin și clar,  
Iar mișcările seducătoare ale țarinei carnare  
Și ochii negri provocatori,  
Mă fac să-i cad la picioare  
Și inima să mi-o străpungă-n săgeata lui Eros.  
  
Mrejele necruțătoare ale lui Hathor,  
Mă aruncă-n patul profan al slăbiciunii  
Și cupa vieții mi-o aruncă-n jarul iubirii,  
Care mă arde molcom  
Și mă lasă-n patima pământească a voluptății.  
  
Motto:  
Iubirea este generatorul ce pulseaza neîncetat viaţa în univers...  
  
Steaua iubirii  
  
La umbra verde a sobrului gând  
Privesc în noaptea sumbră  
Și-mi ascult inima șoptind –  
Picături roșiatice care mă caută alene...  
  
Bătaia timpului stă să cadă:  
Vibrații care mă caută de zor –  
Clești ai universului potent,  
Care mă sfâșie cu nerăbdare...  
  
În lumina celestului zăresc iubirea cu ale ei raze,  
Care și le răspândește-n întinsul univers  
Și mă face să plutesc melancolic,  
După dragostea ce n-am avut-o  
Și după care tânjesc de când mă știu.  
  
Noaptea amorului  
  
În noaptea cea tăcută,  
Stau ascuns într-o grădină măruntă  
Și privesc la geamul luminos,  
Unde-ți zăream umbra înfățișată frumos.  
  
Sufletul mi-e frânt de dorul tău,  
Ca un mare hău,  
Unde am intrat dinadins  
Și mă mistuie mereu un foc aprins.  
  
Ochii mei numai la tine se uitau  
Și-n întunericul veșnic înotau,  
Să ajungă la strălucirea din fereastră,  
Unde se afla o scumpă astră.  
  
Finețea și gingășia corpului tău,  
Permanent mă asaltau,  
De dragostea ce mă stăpânea,  
Ce fără oprire mă cuprindea.  
  
Recele vremii mă învăluie   
Și mereu mă chinuie  
Mă umple de o melancolie adâncă,  
Despărțindu-mă de-a mea iubire unică.   
Legenda Primăverii  
  
Din vechile cărți ale pământului,  
Se citește din neam în neam,  
De o aspră-mpărăție,  
Care stăpânea toată omeneasca suflare,  
Ținând-o-n grelele geruri ale vremii.  
  
Marsyas Silen, văzând suferințele muritorilor,  
Se pornește mânios, mâhnit și înverșunat,  
Cu o mică armie de titani,  
Mazilind domnia Reginei Zăpezii,  
Ce-și adună-n grabă oștirea haină  
Și-nvinge meschina rebelie și tulburătoare.  
  
Regatul Ghețurilor, își mărește furia groaznică,  
Distrugând orice urmă de speranță,  
Care sălășuia-n inimile băștinașilor,  
Lăsându-i în negura deznădejdii.  
  
În slava marelui celest,  
Mărțișor, fiul lui Marsyas Silen,  
Observând duroarea muribundă a terianilor,  
Se-nfăţişază înaintea lumii-nrobite,  
Sculând-o la un crud război,  
Care va aduce pieirea Crăiesei Zăpezii  
Şi va semăna o nouă oblăduire bună,  
Care va trona ca o nădejde-n mii de suflete profane,  
Numind-o cu grandoare, Primăvară.   
  
Visul părinților  
  
În vechea casă părintească,  
Timpu-l petreceam în jurul șemineului  
Și-mi aminteam o întâmplare,  
Ce mă umplea de-un dor nepotolit.  
  
În fața oglinzii privesc  
Și-o poartă a timpului mă-nvăluie,  
Arucându-mă-n negura vremii celei vechi.  
Mă face să-mi curgă lacrimi calde din izvoarele ochilor  
Și să mă prăpădesc de tristețea mirajului patern.  
  
O nălucire mă frământă pâna-n străfundu` sufletului  
Și cuvintele blânde, duioase și mângâietoare ale mamei  
Cucerindu-mi mintea cea mâhnită,  
Mă ridică din negura melancoliei.  
  
Asprimea, înțelepciunea și bărbăția tatei,  
Mă împing în viață,  
Făcându-mă să ridic capu` la orice obstacol existent,  
Un scut ce mă apără de săgețile paraponului  
Şi se apasă peste mine.  
  
Vremea apusului se apropie  
Și plecarea mi-e pregătită,  
Convingându-mă să las trecutu-n pace  
Și să mă-ntorc la cei trăitori,  
Care mă fac să mă bucur de darul Domnului.  
  
Mama  
  
Ce e mama pentru mine  
Poate adesea vă-ntrebaţi,  
Şi de n-aţi găsit răspunsul  
Iată, acum o să aflaţi!  
  
Ghiocelul ce găseşte  
Forţa de-a – nflori voios  
Deşi gerul stăpâneşte  
Iar soarele e sfios,  
  
Steaua care străluceşte  
Marinarului pierdut  
În bărcuţa ce pluteşte  
Fără vâsle, catarg rupt.  
  
Mâna care alină dulce  
O durere din senin  
Iar lacrimă ce curge  
Răsplăteşte pe deplin.  
  
Mama-i forţa ce mă poartă  
Şi oricât i-ar fi de greu  
Îmi zâmbeşte mulţumită  
Şi îmi spune „DRAGUL MEU”.  
  
Ea, e totul pentru mine!  
Eu sunt totul pentru ea!  
Dar când noaptea e aşterne  
Ce va fi cu viaţa mea?  
  
ŞTIU! Pe cerul vieţii este  
Pentru toţi o stea.  
Fiţi ca mama pentru mine,  
Fiţi cu toţii MAMA MEA!  
  
Dorinţă  
  
Privesc amurugul cum coboară  
Şi-n jurul meu colegii toţi  
Se-agită, sar, ca-n asta seară  
Surprize multe îi aşteaptă iară  
Pornesc şi eu cu-a –mele roţi.  
Alături glasul mamei lunecă ușor  
Dar gândul meu plecat în zbor  
În fața moșului se oprește,  
Dorința, uite-o, crește, crește!  
Și pleacă apoi senin, firesc:  
Cât mi-am dorit să te-ntâlnesc!  
O vorbă doar ca să îți spun:  
Nu vreau darul cu preț bun,  
Dar daca tu, dac-ai putea  
Să faci să fiu ca toți, aș vrea,  
S-alerg, să cad, să mă ridic  
Să nu depind de alții niciun pic  
S-ajung la poame ce-o să crească  
Și glasul mamei să mă dojenească  
Căci gardul am sărit din nou  
Și pantalonu`-am rupt în cuiul său,  
Iar ghetele sunt ude, noroite  
În bălți fost-au corăbii vechi, pierdute  
Și pietrele lovite cu putere  
De minge, asta da, plăcere!  
Dar toate astea nu-s adevărate!  
Ascund de mama gânduri supărate  
Și o privesc cum se preface  
Că-mi curăță ghetuța și se reface  
Lustruș ce niciodată n-a pierit;  
Ș-apoi, cu glasul dulce, mulțumit  
Șoptește: - E SEARA MAGICĂ, acum  
Copiii mari și mici își pun  
La gura sobei, așezate  
Cu grijă ghetele curate:  
VINE MOȘUL CU DE TOATE!  
  
Muzica  
  
Pe cărarea infinită a lumii,  
Multe stele urcă şi coboară,  
După vlaga pământului,  
Care le trasnformă-n vase ale tristeţii  
Şi le face să-şi piardă din lumina sufletului.  
  
În lacurile teluricului străbun,  
Muzele cântă din liră  
Şi metorii sunt vrăjiţi puternic,  
De linul sunet al muzicii,  
Ce-i umple de extaz  
Şi-i preschimbă-n vaze ale fericirii  
Uitând de chin şi jale.  
  
Orfeu, venind din munţii pustiitori  
Cu vocea meloasă ce se aude-n văzduh,  
Născând în inimile arboringenilor muritori,  
O mângâiere sublimă-n cugetul profan,  
Ce-i lăsa să trăiască-n desfătarea teriană.  
  
Seminţiile, transmiţând din veac în veac  
Balade, doine şi melodii pline de veselie,  
Au înfipt în pântecele muribunde ale oamenilor,  
O fărâmă de speranţă glăsuitoare,  
Care va trăi veşnic  
Şi va alunga gândul tristeții.   
  
Arta  
  
Din uitate veacuri telurice,  
Monarhul Timp ne dezvăluie comori arhaice  
Ce-au devenit mărturii falnice:  
O frescă a curcubeelor cosmice,  
Ce înseninează mereu văzduhul  
Și izgonește din inimi amarul.  
  
În trecerea grăbită a anilor,  
Dorirea cât mai mare a astrelor,  
De a-și manifesta simțirile-n artă,  
A creat o superbă lume scurtă,  
Care a pus toată forța muzelor,  
Să inspire creativitatea stelelor.  
  
Măreția și splendoarea artelor,  
A stârnit admirația meteorilor,  
Ce-au căutat perfecțiunea lumii,  
Prin sensibilitatea transmisă de alții  
Și readuc mințile înnegurate,  
Pe mândrele căi luminate.  
  
Mozaicuri, fresce, crochiuri, tablouri și icoane...  
Sunt un tezaur cosmic, strălucitoare limane,  
Unde sufletele pot găsi edenul pierdut,  
Din care odinioară au căzut,  
Făcându-le să se lase pradă amintirilor multe,  
Care au provocat bucurii tăcute.  
  
Stea profană  
  
Încă de la începutul veacurilor străbune,  
Fărădelegea şi-a făcut sălaş în inimile fiinţelor muritoare,  
Ca o ciumă ce-a omorât mii de suflete nevinovate.  
Stea profană scapă de-a ta nelegiuire  
Şi-ţi îndreaptă a ta cale.  
  
Mânia, crima şi nedreptatea au întunecat spiritele curate ale pământenilor,  
Lăsăndu-i în amarul crud al deznădejdii,  
Care le stăpeneşte minţile îmbătate-n greşeli.  
Stea profană renunţă la sălbăticiile barbare  
Şi-ţi îndreaptă a ta soartă.  
  
Desfrânarea, iubirea de arginţi şi toată bogăţia telurică,  
Îmbrobodind lumea toată,  
Au înrobit suflarea profană a terianilor.  
Stea profană, desprinde-te de mârşăveniile tale  
Şi-ţi întoarce destinul pătat în vicii.  
  
Veacul tehnologiei moderne, al cunoaşterii şi al belşugului măreţ,  
Sporeşte pe zi ce trece-n duhul societăţii,  
Dându-i gândirii puterea de a decide între bine şi rău.  
Stea profană nu-ţi irosi ştiinţa-n ticăloşii,  
Aducându-ţi aminte de Dumnezeu, fă binefaceri semenilor tăi.  
  
La o berică...  
  
Toată viaţa, ziua şi seara,  
Fie chiar şi la umilul meu job  
Unde stau rob pentru o amărâtă leafă,  
Gându-mi fuge aiurea tot  
Şi nu mai tace, ca fiecare românaş:  
„Ah, ce bine-ar fi la o berică!”...  
  
Cel mai mult îmi plac anii electorali,  
Candidaţii se bat de zor,  
Mai că-şi scot ochii pe cine să convingă,  
Pe cine să pună ştampila câştigătoare...  
După tsunamiuri cu mititei şi berici;  
Că de, domne, nu se cade să votăm  
Cu stomacul gol şi mintea trăzvită.  
  
Cârciumile şi berăriile-s pline cu tupeu –  
Altare fermecate ale lui Dionys,  
Unde jertfa preschimbată-n râs şi desfătări calde...  
O, bericica noastră dragă...ce ne-am face fară tine!  
Tu, pe noi ne alini mereu în cugeţel...  
Ne amâni dorul traiului Occidental,  
După care am tânjit adesea.  
  
Chiar de cerem drumuri pavate,  
Locuinţe bogate ne dorim,  
Cinematografe şi teatre de valoare...  
Viaţa la ţară sau la oraş  
Rămâne tot o halbă mare şi rece –  
Valuri de spumă ce îmbălsămează mustăcioare şi buziţe:  
Curcubeele stelelor fără tristeţe  
Ce gustă din nectarul divin.  
Însă, ştiţi care-i partea bună a vieţii?  
Când nevasta mă ceartă,  
Când copiii mă toacă de bani,  
Când socrii mă bat la cap,  
Când WI-FI-ul nu merge,  
Când ceasurile-mi fac zile fripte...  
Hâc-hâc, tot la o berică mă duc. 
Referinţă Bibliografică:
Partea II din volumul MASTI / Alexandru Enache : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2149, Anul VI, 18 noiembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Alexandru Enache : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru Enache
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondator: George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!