CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Spiritual >  




Autor: Alexandra Balm         Ediţia nr. 3758 din 15 aprilie 2021        Toate Articolele Autorului

Alexandra BALM - TAINA SCRISULUI (121) - NICI O ZI FĂRĂ UN RÂND SCRIS
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Kūmara doesn't sing of its sweetness.”*  
 
Într-o vacanță puțin după ce am împlinit 8 ani, m-am așezat la biroul lui tata - era mai răcoare decât în camera mea pe care o împărțeam cu sora mea Adina - și am început să scriu un roman. Era pe la începutul vacanţei de vară, o dimineaţă clară şi liniştită, când, după micul dejun (pâine prăjită cu ceai, gem, telemea, probabil un ou fiert moale sau un crenvurşti sau doi), scrierea unui roman părea cea mai atrăgătoare ocupaţie. Am hotărât că personajele vor fi în principal animale cu nume de locuri alese aleator, prin răsucirea globului pământesc. Unde puneam degetul sau îmi cădeau ochii, de acolo alegeam un nume de personaj. După ce am făcut o listă de nume, m-am apucat să plănuiesc trama romanului. Erau și oameni printre personaje şi am avut o epifanie: din colțul meu de lume, oarecum protejat şi privilegiat - aveam mâncare pe masă și un acoperiș deasupra capului, cărți în bibliotecă și ocazional mici plăceri: o prăjitură de la cofetăria din colț, din banii rămăși după ce am cumpărat pâine, o vizită la ștrand vara, un pachet de mentosane sau de bomboane în formă de căpșuni -, din partea mea de lume încă nu avusesem acces la adevărurile existenței. Nu puteam scrie fără să ştiu adevărul, mi-am spus.  
  
 
  
Am pus stiloul lângă caiet și m-am dus să mă joc în spatele blocului. Am devenit destul de bună la tenis de masă în vara aceea și am uitat de scris. Din fericire, când a reînceput școala, doamna învățătoare Aurora Ilie ne-a oferit săptămânal prilejuri de scris: o scrisoare de mulțumire mamei în clasa a două, compuneri despre natură, despre vizite la fabrici și monumente din Cluj sau din jur. Nu cred că a realizat vreodată că am potențial pentru altceva decât pentru pictură. Poate o fi intuit o proclivitate pentru împărtăşit poveşti atunci când o însoţeam, împreună cu alți colegi, de la școală spre casă? Nu știu.  
  
 
  
Ani în șir, când venea vorba de compuneri sau eseuri pentru școală, ceva din mine își amintea de acel moment de entuziasm copilăros când mă apucasem de scris un roman. Parcă ceva mă reținea: îmi venea greu să mă așez să scriu, dar odată începută scrierea, îmi era greu să mă opresc. Ca în proverbul „sunt greu bătrânii de pornit, dar de-i porneşti sunt greu de oprit”. Doar că eram copilă, apoi adolescentă. Tata spunea că un scriitor care se respectă scrie în fiecare zi. „Nulla dies sine linea” era motto-ul pe care în adolescenţă îl scrisesem pe uşa camerei.  
  
 
  
Colegii răsuflau ușurați când, în gimnaziu, doamna Doina Vese îmi cerea să citesc tema, de obicei un comentariu literar. Însemna că nu va mai avea timp să verifice eseurile altor colegi. Scriam câte 20 de pagini A5 pe când profesoara se aștepta la vreo 500 de cuvinte. Doamna Vese mă scotea la catedră și citeam eseul stând lângă dumneaei, în timp ce ea îmi corecta eventualele greșeli. Așa am scăpat de folosirea excesivă a gerunziilor.  
  
 
  
Câteodată, mai ales în preajma sărbătorilor, mă apuca nostalgia pentru scris și mâzgăleam o poezie, două, de obicei cu rimă. Când, în clasa a 9-a am optat pentru știință (fizică și chimie), am crezut că am abandonat (din nou!) scrisul. Dar după o vizită la școala noastră, scriitorul Teohar Mihadaș m-a invitat la el acasă după ce îl sunasem să îi pun câteva întrebări despre ceea ce mă rodea. Apărarea lui Socrate? Rolul femeilor într-o lume patriarhală? Nemurirea sufletului? Am uitat...  
  
 
  
Timp de vreun an sau doi am trecut pe la domnul Mihadaș la intervale neregulate. Vizita sa fusese organizată de Doamna de Română, într-o zi rece de iarnă. Cred că era ianuarie 1990 când ne-am adunat în sala festivă de la etajul doi al Liceului de Științe ale Naturii. Era frig în sală şi, pe când Domnul Mihadaş ne povestea despre închisorile comuniste în care fusese, simțeam și noi ceva din gerul pe care îl îndurase. Dl. Mihadaş părea un gânditor și un poet, cineva care putea să ofere soluții unei adolescente ce purta bocanci și pantaloni de camuflaj și avea întrebări fără răspuns. După ce m-a poftit în sufrageria apartamentului cu două camere, m-a invitat să şed într-un fotoliu cu brațe de lemn, la stânga biroului său lipit de perete. A părut surprins că nu i-am adus nimic scris de mine.  
  
„Ești o personalitate socratică, Axi, mi-a spus ceva mai târziu. Pot să îți spun așa, nu?”  
  
 
  
La următoarele vizite am început să îi aduc crâmpeie de poeme, eseuri – despre Curtea cu Sculpturi a unui vecin din cartier, care avea în ogradă un trunchi trăznit și o Poartă a Copilăriei, joasă de trebuia să te apleci ca să treci pe sub ea. I-am dus și vise pe post de poeme suprarealiste în proză. Am continuat să îl văd până m-am mutat la Liceul Gheorghe Șincai, unde accentul era pe filologie: română, engleză, franceză, latină și un pic de istorie. Criza provocată de setea de literatura trecuse şi am reînceput să scriu eseuri lungi despre texte literare şi idei existenţiale, ceea ce fac şi acum - câteva decade şi zeci de articole mai târziu - când timpul îmi permite.  
  
 
  
La Șincai, cu doamna Monica Onojescu la literatură română și apoi la comparată am început să citesc critică literară în mod sistematic. Până atunci citeam doar prefețe sau studii introductive, fie de curiozitate, fie ca să mă ajute la eseurile pentru școală. Liceul Șincai mi-a oferit un prilej de debut eseistic. În 1993 revista „Quo Vadis”, editată de Adrian Papahagi, mi-a publicat eseul personal intitulat „Femeile și Destinul lor” pe care îl scrisesem – act de răzvrătire extremă - în locul unui eseu literar. Am uitat care fusese tema de fapt, dar îmi amintesc că în locul unui alt eseu, despre Ecleziast, la literatură universală scrisesem o poveste.  
  
 
  
S-a nimerit ca doamna Onojescu să hotărască să mă asculte. Dumneaei și colegii m-au ascultat în tăcere pe când citeam povestea ce îl avea pe Ecleziast ca protagonist. Tăcerea a continuat câteva secunde după ce încheiasem lectura. Nimeni nu părea să reacționeze în nici un fel. „Doamna O” a închis catalogul și a ieșit din clasă la sfârșitul orei fără să îmi spună ce notă mi-a dat. Mă întrebam dacă nu cumva împinsesem prea departe actul de rebeliune. În pauză, o colegă m-a întrebat: „Alexandra, cum faci tu chestiile astea?”. Atunci mi-am dat seama că povestea fusese reușită.  
  
 
  
„Femeile și Destinul lor” eseul publicat în „Quo Vadis” era expresia exasperării față de ceea ce percepeam ca destin ineluctabil al femeilor, în special servilitatea față de așteptările sociale convenţionale. Mi se părea că băieţii și bărbaţii au mai multe opțiuni, în timp ce femeile au puțină libertate. România tocmai ieșea din comunism. Paradigma patriarhală era dominantă și era la ordinea zilei ca femeile să se sacrifice pentru bărbați. Refuzam să accept gloria unui astfel de exercițiu pe care îl vedeam reiterat zilnic în jurul meu: soții care renunțau la cariere pentru soți, surori care se sacrificau pentru frați, mame care renunțau la propriile vise de dragul copiilor. Ideile se reflectă într-o nuvelă inspirată din viața unei profesoare din liceu, „Bălnescu Syndrome”, debutul meu nuvelistic în revista neozeelandeza „ takahē ” (2015), la cinci ani după debutul poetic în revista americană „Exqusite Corpse” şi 15 ani după apariţia traducerii „Romanians and Romania” de Ioan Aurel Pop, înfăptuită împreună cu Ioana Nan şi supervizată de Domnul Profesor Virgil Stanciu, publicată la Columbia University Press. Am publicat articole, poezie şi proză scurtă în antologii şi reviste din România, Noua Zeelandă, America, Australia, Cehia şi Grecia.  
  
 
  
În 2013, un necunoscut, Gary Forrester, mi-a scris un email în care spunea: „Eu cred că tu eşti mama metamodernismului...”, idee reafirmată în memoriile sale „More Deaths than One”. Îmi citise câteva despre articolele despre metamodern ca paradigmă a transformării interioare şi eticii sociale. În 2014 finalizam teza de doctorat bazată pe idei formulate începând cu 2001, iar în 2015 am început un Masterat de Scriere Creativă cu un proiect intitulat „O istorie secretă a metamodernismului”. O metaforă ce revine cu oarecare insistență este aceea a unui arcaș a cărui săgeata nimerește ținta într-un moment de har și claritate, dar care se pierde în hăţişurile labirintice care o ascund. În peregrinările prin lume – Ungaria, Marea Britanie, Noua Zeelandă – am învățat câteva dintre adevărurile pe care la 8 ani eram conștientă că îmi erau inaccesibile. Poate mai multe adevăruri decât mi-aș fi dorit.  
  
 
  
Am avut noroc să întâlnesc scriitori inspirați cum ar fi Jillian Sullivan, Fiona Kidman, Mike Johnson, Riemke Ensing și Valentina Teclici, care mi-au amintit de Domnul Mihadaș prin tinerețea spiritului creator și bucuria cu care împărtășeau înțelepciunea câștigată prin experiență. Puține lucruri sunt mai prețioase decât un mentor și/sau un prieten bun.  
  
 
  
Nu cred că aș fi devenit scriitoare dacă aș fi rămas acasă. Aș fi fost, probabil, conferențiar universitar (am fost preparator, apoi asistent universitar la Cluj), preocupată să public articole și cărți de teorie și analiză literară. Aș fi avut mai mult timp pentru reflecție și scris, dar probabil că nu aș fi plecat urechea la vocea care derula vise, îmi șoptea poveşti sau se unduia în frânturi de versuri. Noica vorbea de întârzietori ca despre îngeri salvatori, dar cred că un adevărat înger oferă reacții catalitice totodată.  
  
 
  
Scriitoarea Fiona Kidman a fost pentru mine un astfel de înger descoperitor, îndrumător și întârzietor. Ne-am întâlnit la un festival al scriitorilor; i-am trimis câteva texte prin email, i-au plăcut povestirile mele și m-a încurajat să scriu. „Un amic al meu și-a terminat romanul în doi ani scriind în pauza de prânz”, mi-a zis odată. Dar când, în primul an de predat cu normă întreagă în Noua Zeelandă, într-o școală de cartier cu copii proveniți din familii cu probleme economico-sociale, mă zoream să finalizez romanul, Fiona m-a temperat: „Nu încerca să le faci pe toate deodată”. Cu o navetă de 100 de kilometri după ore de predat în căldura toridă a unei clase-vagon cu acoperiș de metal și fără aer condiționat, aș fi ajuns la epuizare, cred, dacă perseveram în încercarea de a finaliza romanul în timpul anului şcolar. Acum am ajuns la înțelepciunea gândului Eclesiastului: fiecare lucru are vremea lui. Am vreo 300 de pagini scrise; o bună parte din ele nu necesită editări substanțiale, sper, așa că în momentele de liniște voi porni încet, asemeni Micului Prinț, spre oaza mea de împăcare și satisfacție creativă ce probabil că va culmina cu publicarea romanului, a unui volum de versuri și a tezei de doctorat.  
  
 
  
Dacă Dumnezeu ne-a dat un talent − și cred că toți suntem înzestrați, chiar dacă nu o știm sau am uitat − e datoria noastră față de noi înșine și față de ceilalți să îl descoperim și să îl urmăm. Radu Gyr avea dreptate când spunea în poemul ‘Îndemn la luptă’: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri,/ Sunt renunţările la vis.”  
  
 
  
* „Kūmara (cartoful dulce neozeelandez) nu își cânta dulceața interioară”.  
  
 
-----------------------  
Alexandra BALM  
15 aprilie 2021  
Auckland, Noua Zeelandă  
 
Referinţă Bibliografică:
Alexandra BALM - TAINA SCRISULUI (121) - NICI O ZI FĂRĂ UN RÂND SCRIS / Alexandra Balm : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3758, Anul XI, 15 aprilie 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Alexandra Balm : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandra Balm
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!