Floarea  

Am deschis ochii în satul de pe valea Gumei,pe marginea căruia curge liniştit pârâul Câinelui făcându-şi loc prin văgăuni şi muşcând din maluri ori năvălind în grădinile oamenilor când nu mai are loc în matcă.Satul sărac se întinde pe dealuri şi se lasă apoi spre vale trecâd pârâul de o parte în alta printr-o mulţime de poduri şi punţi .Casele de chirpici majoritatea asemănătoare prin arhitectură sunt aşezate de-alungul străzilor,înşiruindu-se pe uliţe mici şi întortocheate unde noroiul trece peste încălţăminte în anotimpul ploios.Duzii erau pomii pe care îi vedeai orişiunde ţi-ai fi aruncat privirea şi din care vara se auzeau glasuri cristaline.Distanţa mare faţă de cel mai apropiat oraş era un motiv temeinic pentru care nu părăsem satul prea des.Locuiam pe strada principală care tăia localitatea în două şi se pierdea undeva departe, spre pădure .Niciodată nu era linişte deplină,poate doar vara în miezul zilei când canicula alunga la umbră copiii ori noaptea când satul se scufunda în vise.Cum nu cunoşteam altă lume mai bună decât satul acesta de câmpie,mi-era drag şi la vârsta aceea fragedă a copilăriei nu mi-aş fi dorit să locuiesc altundeva.Părinţii mei,oameni simpli cu frica lui Dumnezeu se străduiau să nu ducem lipsă de cele necesare deşi n-am fost niciodată ceea ce se numeşte,bogaţi.Ori puţinul pe care-l aveam ne era suficient.Se auzea un scârţâit strident, poate nu în fiecare zi dar care mi-a rămas întipărit în memorie şi pe care-mi pare că-l aud şi acum. Era Floarea. Căruciorul în care imobilizată îşi ducea destinul ca pe o povară şi cu ajutorul căruia se deplasa făcea acest zgomot, pe care-l recunoşteam înainte să apară în dreptul porţii.Tata ridica privirea ,lăsa lucrul şi îngăima :  

-E… Floarea lui Butoi!  

Lua cutia din tablă în care se afla vaselina şi strigând la ea din curte îi spunea să-l aştepte.Ungea apoi parţile mobile ale căruciorului să nu mai scârţâie iar manetele cu care femeia acţiona asupra roţilor să meargă mai uşor astfel încât efortul depus să fie mai mic .  

-Pupat-e-aş Ionele pe sufletul tău bun,se auzea vocea ascuţită a Floarei care-şi ţuguia buzele şi-l săruta pe obraz. Nu-mi plăcea femeia,nu ştiu să vă spun de ce.Mă temeam de cocoaşa ei şi de picioarele inerte pe care le ţinea pe treapta căruciorului,dar mă impresiona puterea şi viteza cu care manevra aparatul atunci când niciunul din nepoţii săi nu era prin preajmă să-l împingă.Uşor aplecată în faţă din cauza coloanei deformate,permanent gesticulând îmi cerea o cană cu apă să-şi potolească setea aproape de fiecare dată când tata îi ungea căruciorul.  

Floarea nu se născuse cu handicap ci a căzut din pod când era copil ori cel puţin asta-mi amintesc eu că-mi spunea despre ea mama, care avea grijă întotdeuna să-i dea “ceva bun”.Anii au trecut, am plecat din sat unde m-a dus viaţa iar Floarea a rămas undeva în negura timpului.Până într-o zi de primăvară ca acum,când am auzit la poartă un glas cunoscut:  

-Ionelee ,cine-mi mai unge mie roţile Ionelee…  

Murise tata .Steagul de doliu flutura pe stâlpul porţii şi bocetul îmi sfâşia sufletul .Era Floarea.