CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Adrian Lițu         Ediţia nr. 2127 din 27 octombrie 2016        Toate Articolele Autorului

XVIII. ECOU RĂTĂCIT (INCURSIUNE ÎN ABSURD)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Crăciunul a trecut ca şi neobservat. În schimb, apropierea Anului Nou a avut darul să-i incite.  
Ciclul lor, de militari în termen, era sortit să prindă două Revelioane în armată. Primul, dacă nu aveau norocul să fie altfel, era anost, trist, plin de amărăciune. Al doilea se cerea, musai, să fie petrecut în toată legea.  
Au pus la cale un ospăţ pe cinste, mai ceva decăt ospeţele greilor de la Marele Stat Major ce aveau loc cu ocazia fiecărei inspecţii. Nicolae îşi crease din timp, pe seama acestora, rezerve de carne pentru fripturi.  
Tocmai în seara Anului Nou fost cât pe ce ca totul, în privinţa băuturii, fără de care nu ar fi avut loc decât o masă searbădă indiferent de bunătăţi, să fie dat peste cap.  
Colonelul Grădişteanu, ofiţerul de contrainformaţii, aflase de pregătiri de la unul dintre ei.  
Să fi avut Albert o presimţire ?!.  
Se afla deja în incinta unităţii militare. Oricum trebuia să evite să treacă, încărcat cum era, prin faţa comandamentului chiar dacă se înserase de-a binelea.  
A ocolit corpul clădirii în care trebuia să ajungă. Un burlan de scurgere a apei de pe acoperiş, căzut în zăpadă, i-a atras atenţia. Îngreunat de greutatea sticlelor de băutură purtate în raniţă a găsit cu cale că mult mai la îndemână i-ar fi să-şi uşureze povara. A strecurat una câte una sticlele în ascunzătoarea întâlnită în cale. Despovătat şi-a văzut de drum. Căpătase un sentiment de uşurare şi de siguranţă totodată.  
Încă de la intrare a dat ochi cu ofiţerul de contrainformaţii. Era aşteptat. Nu şi-a arătat câtuşi de puţin surprinderea. În lunile grele de armată chibzuise îndelung asupra atitudinii ce trebuie să o ia, în situaţii dificile, în faţa superiorilor.  
Pătimise îndeajuns de mult datorită atitudinii necorespunzătoare. Prea îşi dorise ca atât el cât şi ceilalţi camarazi să fie trataţi ca oameni şi nu ca dobitoace. Ei, cei care te educau în spirit combatant, nu puteau fi mulţumiţi decât dacă te arătai ca îndobitocit de armată.  
De-a lungul generaţiilor instruite se găsise o cale de mijloc, ceva care să mulţumească atât pe unii cât şi pe alţii.  
Trebuia ca pe lângă automatismul stereotip al armatei, afişat doar, să adopţi „poziţia porcului sătul” să nici nu-ţi treacă prin minte că ai putea fi mai deştept decât cel care îţi comandă ori altcumva, să nu te intereseze decât ca timpul să treacă până la masa următoare.  
A salutat regulamentar :  
  • Să trăiţi !
  • Hai să vedem ce ai în raniţă !
  • Am înţeles, să trăiţi ! Cu mişcări iuţi şi-a dat jos raniţa din spate şi i-a desfăcut largi baierile.
  
  • Răstoarn-o !
A privit mirat spre pardoseala ce urma să fie curăţată îndată ce li se permitea să-şi continue programul de seară.  
  
  • Nu aici. Pe masa din bucătărie !
A executat ordinul privindu-l cu seninătate pe colonelul contrariat de faptul că din conţinutul deşertat lipsea ceea ce îl interesa.  
  • Unde este băutura ?!
Soldatul a luat pe dată poziţia de drepţi, ducându-şi mâna la chipiu :  
  • Să trăiţi, permiteţi să raportez : Nu există băutură !
  • Văd bine că nu există ! Ştiu însă că ai cumpărat băutură !
  • Să trăiţi, permiteţi să raportez : Nu am cumpărat băutură !
  • Unde ai ascuns-o ??!!..
  • Să trăiţi, permiteţi să raportez : Nu am ascuns nimic !
  • Nu mă mai prosti ! Spune unde este !
  • Să trăiţi, permiteţi să raportez : Nu cunosc !
.....................................................................................................  
Colonelul Grădişteanu se afla în impas. Venise sigur pe el, hotărât să pună capăt celor plănuite de soldaţi.  
Elementul surpriză, datorită unui moment de sclipire, trecuse de partea celor pe care fusese cât pe ce să-i surprindă.  
Cunoştea, de la cel care îl informase, cam ce sumă de bani se strânsese pentru băutură, ce urma să se cumpere şi câţi participaseră la chetă, putând estima cantitatea de alcool ce va reveni fiecărui participant.  
Putea concluziona că nu va fi întrecută măsura decât doar dacă vreunul dintre ei ar mai fi avut vreo resursă. Nu primise nicio informaţie în acest sens dar oricum trebuia luată în calcul o astfel de posibilitate.  
Soldatul Bert nu va face nicidecum prostia să se autodenunţe astfel încât insistenţele lui nu erau decât o pierdere e timp.  
  • Pe loc repaus soldat.... Strânge totul şi du la locul lui !
  • Am înţeles, să trăiţi !
Întrevederea nu luase sfârşit. A fost din nou chemat la ordin. De această dată colonelul l-a tras deoparte şi i s-a adresat părinteşte :  
  • Ştiu că aveţi băutură !
  • Să trăiţi, permiteţi să raportez....
  • Încetează, până nu te pleznesc. Aveţi băutură !
Nu a negat. Doar privirea-i mirată dădea de înţeles că ofiţerul bate câmpii. Acesta s-a prefăcut a nu lua în seamă ; avea cu totul altceva de făcut, îl interesa miezul problemei.  
  • Te rog doar să ai grijă ca ceilalţi să nu se îmbete ca porcii. Am convingerea că doar în tine pot avea încredere ! Ai înţeles ?
  • Am înţeles, să trăiţi !
  • Continuaţi programul !
Colonelul şi-a grăbit plecarea înainte ca Albert să se dezmeticească. Orice discuţie ar fi urmat nu ar fi avut decât darul de trece în planul al doilea înţelegerea pecetluită.  
În acea noapte, abia după ce ultimul strop de băutură s-a scurs din pahare, Albert a înţeles totul.  
Fiecare dintre petrecăreţi a părut să răsufle uşurat. Până atunci fiecare stătuse cu ochii pe fiecare cu gândul de a pondera pe cei care ar fi avut tendinţa să întreacă măsura. Fiecare în parte fusese creditat, individual, cu încrederea ofiţerului de contrainformaţii astfel încât pentru fiecare, ceilalţi reprezentau doar o gloată ce trebuia ţinută sub control.  
În realitate, colonelul Grădişteanu, uns cu toate alifiile, fusese cel stăpân pe situaţie.  
*  
Frigul şi vântul pătrunzător l-au determinat să se adăpostească în cocina porcilor. Căldura emanată de trupurile ghiftuite ale animalelor l-a dezmorţit.  
Încetul cu încetul corpul lui, nemaifiind supus la schimbul intens de căldură ca şi afară, şi-a făcut datoria asigurându-i confortul termic.  
Era ultima misiune din armată urmând ca în curând să predea echipamentul militar. Era de gardă la depozitul de armament, un bunkăr îngropat în pământ aducând a mormânt prefaraonic.  
Păzea armamentul fără să fie înarmat cu adevărat. Avea doar pistolul automat şi baioneta.  
Încărcătoarele, ruşinos de goale fiind, le-ar fi putut folosi doar ca obiecte contondente cu care, dacă le-ar fi azvârlit cu pricepere şi noroc în direcţia bună, ar fi putut provoca hemoragie nazală la cel mult doi eventuali atacatori.  
Era mai nimerit să păzească porcii decât armamentul. Nu avea posibilitatea nici să dea alarma în caz de necesitate. Talanga spânzurată, aflată oarecum la îndemână, oricât ar fi fost de bătută nu ar fi putut să se vaiete îndeajuns încât să răzbată la mai mult de câţiva metri prin zăpada spulberată de viscol.  
Exista însă, în acea vreme, un sentiment de siguranţă, exista certitudinea că nimeni nu ar fi îndrăznit, să gândească măcar, că ar putea poseda vreo armă, darămite să pătrundă în vreun depozit de armament al armatei. Albert avea de înfruntat doar vicisitudinea vremii, o vreme câinoasă care l-a determinat să găsească acest refugiu.  
Animalele, deranjate la început de prezenţa lui, au dat să intre în panică dar au ajuns încetul cu încetul să nu se mai sinchisească părând că între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu.  
Nu după mult timp, cuprinsă de panică a fost santinela care nu în acest fel trebuia să-şi îndeplinească datoria încredinţată. Nu găsise cu cale ca înainte de a intra în post să se echipeze şi cu masca de gaze.  
Avea de ales între duhoarea lansată ritmic de animale şi crivăţul de afară. Nu despre supravieţuire era vorba. Îşi dorea doar ca nu cumva să se aleagă cu degerături ori cu vreun virus rebel care să-i provoace febră, situaţie în care nu s-ar fi liberat odată cu ceilalţi camarazi ci ar mai fi zăbovit câteva zile în infirmeria unităţii militare.  
La ieşirea din post, gândul că va ajunge la căldură l-a determinat să zăbovescă în bătaia viscolului părând să valseze în piruete până ce în mantaua de postav a pătruns aer curat, proaspăt.  
Ceilalţi domeau somn adânc, fără vise. La fel şi cel care trebuia să facă de serviciu ca planton. A profitat de acest fapt.  
Trebuia să-şi completeze echipamentul militar ce urma să-l predea peste numai câteva ore. Îi lipsea foaia de cort.  
O dăduse lui Pâncu, atunci când acesta se liberase, pentru ca să nu i se impute. Uitase cu totul să-şi procure o alta din magazia bătrânului Pascal. Acum trebuia să lipsească pe careva de acest efect militar fără ca vreo urmă de bănuială să cadă asupra lui.  
Prevăzător, fiecare îşi însemnase foile de cort pentru a le recunoaşte oricând, oriunde. Trebuia să vizeze cufărul vreunui pifan şi nu al vreunuia ce urma să-şi predea echipamentul, trebuia să creeze confuzie.  
Nu şi-a însuşit prima foaie de cort sustrasă. A luat o alta. În locul ei a aşezat-o pe prima.  
Doi pifani vor avea motiv de ceartă. Unul îl va învinui pe celălalt de furt. Cel învinuit îşi va susţine, pe bună dreptate, nevinovăţia.  
El unul, adevăratul vinovat, îi va împăca pe cei doi; la câte luni de armată mai au de făcut vor avea destule ocazii să-şi completeze echipamentul. În armată nu se fură, totul se completează.  
*  
Bate vânt de civilie. Majoritatea au şi primit hainele de acasă. Tocmai cei care au fost mândri de uniforma militară arată cu totul altfel atunci când îşi probează hainele sosite. Au voie doar să le probeze, după care, predau hainele civile la magazie, pentru păstrare, până în ziua liberării.  
Albert are posibilitatea să-şi cumpere haine noi. Doreşte să arate impecabil. Nu numai o singură dată unul dintre subofiţeri îl luase în derâdere încercând să-l umilească :  
  • Asta-i ţinută de soldat ?!
  • Alta nu am, să trăiţi !
Subofiţerul arăta impecabil. Dunga pantalonului era întodeauna perfectă. Vesonul îi era uşor cambrat iar chipiul şi-l comandase după modelul purtat de ofiţerii din armata germană.Ţinuta îl făcea să pară impozant în ciuda staturii potrivită pentru coada plutonului.  
În comparaţie cu el, soldatul Bert părea să facă parte din armata lui Pazvante. Uniforma îi era ponosită, cu urme de pete de ulei şi motorină pe care, ce-i drept, se străduia întodeauna să le cureţe. Într-adevăr părea un îngălat.  
  • Cere-i una nouă lui Pascal ; doar eşti ajutorul lui. Tu, ar trebui să fii un exemplu pentru toţi ceilalţi în ce priveşte ţinuta !
  • Voi fi un exemplu, în civilie, să trăiţi !
  • S-o creadă mutu ! Dacă în armată nu poţi fi ordonat, civil vei arăta jalnic !
Nici bătrânului Pascal nu avusese scăpare de observaţiile subofiţerului. Insistase în repetate rânduri să-şi înţolească subordonatul cu o uniformă nouă, că doar avea de unde, dar în cele din urmă ajunsese să-i înţeleagă încăpăţânarea ; locul lui era doar în civilie, aici era doar în trecere aşteptând trecerea timpului.  
A primit învoire pentru a-şi cumpăra ţinuta de civil.  
După ce a văzut toate ofertele a optat pentru pantalon şi sacou completate de un pulovăr asortat. Un palton din lână ţesută într-o combinaţie de un alb indecis şi negru i-a atras atenţia. L-a probat. Îi venea ca turnat. A trebuit să se privescă de mai multe ori în oglindă pentru a se recunoaşte. A tot încercat cordonul paltonului. L-ar fi purtat cu capetele afundate în buzunare, lăsat uşor pe spate, aparent neglijent. Ceva părea să lipsească. Vânzătoarea a ştiut ce anume mai trebuie. A lipsit căteva momente. S-a întors cu o şapcă şi cu un fular confecţionate dintr-un material asemănător. Cu celelalte de trebuinţă i-a fost mult mai uşor. A cerut să i se împacheteze totul.  
Ajuns la unitatea militară s-a grăbit să predea pachetul la magazie. Ceilalţi camarazi ar fi dorit să-l vadă îmbrăcat civil dar el unul ştia cât de greu i-a fost să reîmbrace uniforma militară.  
  
*  
  
Îmbrăcat în noua ţinută, în ziua liberării, a trebuit să se abţină din răsputeri să nu-l salute milităreşte pe subofiţerul vizat. Trebuia să se comporte ca un adevărat civil. I-a scăpat totuşi, din automatism, un „să trăiţi ! ” în loc de „bună ziua... ”. A continuat însă cu degajare privindu-l de sus, pentru prima şi ultima dată, pe subofiţerul spilcuit :  
  • ... Ei !... Mai rămâneţi la aceeaşi părere în ceea ce mă priveşte ?!
Subofiţerul nu a putut decât să se încline şi să bâiguie ceva. În acea zi nu s-a mai putut simţi la fel de mândru în uniforma lui.  
Bătrânul Pascal a lăcrimat la despărţire. Cel care îi fusese subordonat părea să fie făcut din acelati aluat ca şi el. Nu numai că nu îi crease probleme, din câte ştia el, dar îi fusese ca o alinare sufletească după ce scăpase de precedentul subordonat pe care îl catalogase ca fiind o puşlama.  
Adjutantul Burţilă, vârstnicul care întodeauna afişa o vigoare tinerească, a cătat să-i amuze pentru ulima dată. Ştia prea bine că militarii în termen îl şicaneză numai pentru a-i auzi accentul pur moldovenesc de care deşi se dezbărase devenea evident atunci cănd trebuia să-i pună la punct şi cel mai adesea trebuia să o facă atunci când, aflaţi la masă, câte unul dintre ei comenta „ cu nevinovăţie ” :  
  • Apăi, f... mama ei... asta-i şiorbă de şinşi lei ?!
Era o provocare evidentă la care adjutantul riposta invariabil :  
  • Băi, băi, băi... vezi că dau cu tine de pământ de crăchi !
Îmbrăcaţi în civil tinerii păreau mult mai respectuoşi aşa că adjutantul, fără a fi provocat, i-a privit admirativ şi li s-a adresat ca unuia singur: „Băi, băi, băi... vezi că dau cu tine de pământ de crăchi!”. Ceva între veselie şi rumoare s-a iscat între proaspeţii civili.  
Deveniseră timizi, la fel de timizi ca atunci când, îmbrăcaţi tot în haine civile, fuseseră aduşi pentru a fi instruiţi să-şi servească patria doar că atunci păreau, ori chiar erau, speriaţi de-a binelea.  
Dintre ei lipsea unul şi nu puţin a lipsit ca dintre ei să lipsească, definitiv, mai mulţi. Undeva, întemniţat, Comănescu aştepta. De fapt, nu mai aştepta nimic. Derularea greoaie a procesului, în care era parte învinuită, era cea mai grea pedeapsă.  
Sentinţa condamnării, pentru a fi pronunţată, avea nevoie de amânări şi deliberări. În locul ei, încetul cu încetul, oricât se împotrivise, apăruse procesul de conştiinţă.  
  
* *  
  
*  
  
Referinţă Bibliografică:
XVIII. ECOU RĂTĂCIT (INCURSIUNE ÎN ABSURD) / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2127, Anul VI, 27 octombrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!