Venea agale în forfota aceea unsă cu smog, plicitisită şi sfârşită.De fiecare dată credea că nu va mai ajunge acasă...Locuia nici departe ca să ia un autobuz, dar nici prea aproape ca să nu înjure înfundat, invocând destinul, soarta, şi tot ce ar putea avea legătură cu existenţa ei banală de acum... 

Nu i-a plăcut niciodată Bucureştiul; era fericită în micul orăşel de munte îmbrăcat în verde în orice anotimp.Dimineţile erau pline de bucuria vieţii, sevele curgeau cu neastâmpărare în venele ei, anunţând domnişoria-i un pic întârziată...de ce se gândea acum , tocmai la acel moment din viaţa ei? Începu să-i fie teamă.Avea premoniţii , de obicei a ceea ce urma să i se-ntâmple şi această amintire revenită o puse în gardă ca şi atunci... 

Abia împlinise 18 ani şi încă nu îi venise ciclul; discuta cu fetele, colege de liceu şi nu înţelegea de ce ea nu era încă aşa cum era firesc să fie? Mama ei ar fi vrut să o ducă la doctor , dar Dablia nu acceptase.Îi era ruşine şi i se părea că ar intra cineva cu bocancul în intimitatea ei.Maică-sa nu mai insisitase şi o lăsă în banii ei... 

- Pa, Amalia! Ne vedem diseară la film, strigă Dablia veselă cu gândul că-şi va vedea idolul în filmul ''Titanic''cât de curând. 

Era o zi caldă de martie, pe la jumătate lunii; se simţea cum crapă mugurii de pe ramuri şi cum se desfac bobocii de flori, sărutaţi de razele de soare.Avea sufletul plin de recunoştinţă pentru darul acesta minunat pe care i-l dăduse Divinitatea: viaţa. Şi visa să o trăiască din plin, frumos şi tainic.Era o fire sensibilă, timidă şi vulnerabilă, visa la prinţul ei pe cal alb, la o iubire care va veni cândva şi o va îngenunchia pentru toată viaţa, doar pentru că aşa dorea ea. 

- O, ce căprioară! auzi în spatele ei o voce groasă care o cutremură! 

Dintr-o dată, strada devenise pustie, deşi era în miezul zilei.Se pregătea să intre în parcul prin care trecea spre casă; aici se aşeza pe o bancă şi privea cerul până simţea că o dor ochii de atâta albastru. 

Bărbatul o împinse cu violenţă spre un copac bătrân, o trânti la pământ şi începu să o sărute şi să o pipăie; nu reuşea să se dezmeticească, să înţeleagă ce se întâmplă. I se părea că alunecă într-un coşmar cu ochii deschişi şi nu vroia să accepte realitatea: era violată şi nu avea nici o putere să se împotrivească.Simţi o durere ascuţită ca o împunsătură de cuţit, care îi paraliză picioarele şi abdomenul...cerul se smoli în negru şi se prăvăli într-un hău care nu se mai termina... 

- Hei, fetiţo, scoală! Ce e cu tine? Doamne, eşti plină de sânge, ai hemoragie.Ajutor, veniţi, daţi telefon la salvare, striga disperată o tânără către trecători.Lumea începea să se adune, cineva încerca cu mâini tremurânde să formeze un număr de telefon... 

- Of, Doamne, Dablia, puiul mamii, ce s-a întâmplat? plângea mama ei , ţinându-se cu mâinile de cap, sau implorând forţele divine deasupra patului de spital, unde fata zăcea în comă de două săptămâni... 

Nu era o comă obişnuită.Nu avea nimic rănit în afără de deflorare, nici măcar o vânătaie.Parcă nu ar fi vrut să se trezească, o comă indusă de însăşi..Eu-l ei refuza să se întoarcă la viaţă. 

A stat aşa o jumătate de an, timp în care doctorii nu mai sperau nimic, iar ai ei se obişnuiseră cu starea de fapt.Neputincioşi în faţa realităţii dureroase se rugau la icoane şi trăiau aproape numai în biserici şi mânăstiri.  

Dar se întâmpla un lucru ciudat.Dablia începu să se umfle în burtă.La început doctorii nu au dat importanţă, dar apoi i-au făcut nişte analize şi radiografii, iar concluzia a fost cel puţin şocantă: fata era însărcinată.Doctorii urmau să hotărască ce vor face de acum înainte. 

Într-una din dimineţi, când mama ei venise la ea să o spele , să o schimbe,( primise vestea sarcinii cu resemnare şi calm, ce putea fi mai rău, la cât de rău era?), simţi mâna fiicei ei mişcându-se: 

- Mama, ce caut eu aici? Unde sunt? Ce se întâmplă?  

Dablia avea ochii ieşiţi din orbite, o privire îngrozită şi încercă să fugă.Surorile şi doctorul tocmai intrau la vizită, au prins-o bine şi i-au făcut un calmant uşor.După ce s-a liniştit a început să-şi amintească, s-a uitat cu silă la burta ei şi a scos un urlet de fiară înjunghiată.Lacrimile îi curgeau în cascadă, iar trăsăturile feţei se metamorfozau ca într-un film de groază.Visele ei mureau pe rând , se stompau în ceaţa 

durerii şi dispăreau.Realitatea groaznică îi împietri delicateţea feţei, ochii căpătară o nuanţă de albastru rece şi albi instantaneu; se înoarse cu spatele şi ceru să rămână singură. 

Copilul se născu normal; o fetiţă frumoasă, albă cu ochii negri şi un zâmbet de înger.Dablia îşi îndeplinea toate sarcinile de mamă cu conştiinciozitate, dar fără pic de iubire.Parcă era o stană de piatră mişcătoare.Nu râdea, nu plângea, nu se extazia, nu se emoţiona. 

Într-una din zile o anunţă pe mama ei că pleacă la Bucureşti.Găsise în ziar un anunţ de concurs pentru ocuparea unui post de bibliotecară, la marginea de nord a capitalei.Fata era de-acum în clasa a doua şi o iubea pe bunica ei, ca şi bunica pe ea. Nu era o problemă că pleacă fără fată.Copilul nu reacţionă în nici un fel la aflarea veştii.Ba, parcă se bucură pe ascuns, uitându-se complice la bunica ei. 

De ce îi revenise amintirea aceea pe care şi-o scosese din minte, odată cu plecarea ei de acasă? 

Se uită împrejur; începuse să se însereze şi strada era pustie.De după un colţ de bloc zări silueta unui bărbat care se îndrepta spre ea.Avea mereu cu ea un spray paralizant şi un şiş.Se înfioră la atingerea lamei reci şi scoase cuţitul din poşetă.Cu sprayul într-o mână şi cuţitul în cealaltă îl aştepta pe bărbat cu un calm şi în acelaşi timp cu o furie ascunsă şi o sete de sânge pe care o adunase de-a lungul anilor... 

Nu aşteptă să o atingă.Îl lovi în zborul lui către ea drept în penis, prin pantalon, cu o putere supranaturală şi cu o satisfacţie nebună.Scoase cuţitul din carne şi începu să lovească pe unde apuca uitându-se în ochii atacatorului.De fiecare dată când înfigea lama cuţitului, scotea câte un chiot de satisfacţie: 

- Vrei sex? Na sex, să te saturi! Să ai pe lumea cealaltă sex cât cuprinde, nenorocitule ordinar... 

Simţi braţele puternice ale poliţistului cum îi cuprind mâinile şi atingerea cătuşelor o trezi din beţia răzbunării.Începu să hohotească cu spume la gură.Se prăvăli sub privirile îngrozite ale părinţilor ei...erau acolo, sau numai amintirea lor? Dar, Daria unde era?  

- Daria, Daria, te iubeşte mama! 

Apoi, o explozie de lumini îi inundă creierul şi întunericul de după o aruncă într-un haos din care nu mai ieşi niciodată.Muri în închisoare spânzurată.Daria refuză să accepte că mama ei murise nebună.Vorbea despre ea ca despre cea mai minunată fiinţă, născocind poveşti în care credea cu ardoare, despre mama ei. Moştenise talentul mamei ei, urmând calea scrisului.Era jurnalistă, avea doi copii, o fată şi un băiat.Fata avea ochii Dabliei şi semăna leit cu ea. 

- De n-ar avea şi destinul ei, gândi Daria.