Hasiuc - maestru de parchet 

În satul nostru era un om foarte diferit de alţi oameni. Deşi era aproape surd, avea isteţime înnăscută pentru a face faţă unei meserii complicate, cum era aceea de manipulant de material lemnos într-un parchet de exploatare forestieră. La această meserie i se mai zice şi maestru de parchet. Avea şi o casă cam grea, vreo patru copii, nu prea reuşiţi. 

De cum apărură comuniştii în comună, s-a dat pe mâna lor, devenind şi membru de partid. Acolo, pe unde umbla el la şedinţe de partid, a fost instruit că nu există Dumnezeu, că omul se trage din maimuţă. Avea dispute dese cu un vecin de-al lui, Alexa, cu care se ciondăneau mereu pe seama acestei filozofii, a omului provenit din maimuţă. Ca argument folosit de Hasiuc în conversaţiile cu Alexa era faptul că, atunci când se naşte un copil mic, se vede ceva ca un fel de coadă, până creşte copilul mai mare. La care, Alexa, prompt, i-a retezat-o scurt: „Poate la tine s-au născut copiii cu coadă, la mine niciun copil n-avea coadă la naştere!” 

Să lăsăm filozofia şi politica de-o parte. Hasiuc al nostru, cam bătrânel, mic de statură, slab, aproape surd, era agil ca argintul viu. Chiar el spunea că atunci când se vede prin pădure, umblă ca o veveriţă. Toată ziua era plecat prin păduri, dar mai ales acolo la parchetul unde era maestru de exploatare. Când ajungea în parchet, ştiau muncitorii că a venit şeful. Cei vreo 40 de muncitori ascultau întocmai ce zicea el. El contabiliza câţi metri cubi a tăiat fiecare, el făcea ştate de plată, el dădea dispoziţii ce şi cum să se lucreze. Avea acolo mai mulţi muncitori forestieri din comuna vecină, Breaza. Aceştia, deşi cam neştiutori de carte, erau, în schimb, muncitori de nădejde. Aveau topoare mari, bine ascuţite, erau vrednici la muncă. 

Când era vreme ploioasă se organiza corhănitul, adică împingerea buştenilor tăiaţi la vale, folosind doar ţapine, cu care îi rostogoleau până în pârâu, aproape de movile, de unde era mai uşor de încărcat în remorci. Se făcea astfel economie de manoperă de tras buştenii cu calul. Muncitorii care făceau corhănitul buştenilor strigau mereu: Varda, Varda! ca alţii să audă şi să ocolească acel loc primejdios. 

În vara când am lucrat şi eu la Hasiuc, ca măsurător, se făcea o tăiere rasă, completă, a unui parchet întins. Venea mai întâi drujbistul, cel care tăia copacii cu drujba. După ce copacii erau doborâţi, veneam eu, măsurătorul, puneam o prăjină de patru metri şi făceam semne pe unde trebuie secţionaţi copacii pentru buşteni. Apoi veneau muncitorii care tăiau crengile, decojeau copacul, încât rămâneau buştenii albi, fără coajă. Când era vreme ploioasă, se făcea corhănitul buştenilor, încărcatul în remorci sau camioane. Astfel buştenii erau transportaţi la Fabrica de Cherestea din Moldoviţa. 

Odată era s-o păţesc în meseria mea de măsurător. Tocmai măsuram nişte copaci căzuţi, iar deasupra mea drujbistul tăia alţi copaci încurcaţi. Când a tăiat un buştean, acela pornise la vale, spre mine. Norocul meu a fost că, în ultima clipă, acel buştean s-a oprit într-o cioată. Slavă Domnului! Am avut noroc! De-atunci mi-a fost interzis să stau mai la vale de drujbistul care tăia. 

Veni vremea inventarului de buşteni din parchet. Operaţiunea asta era foarte importantă, atât pentru maestru de parchet, cât şi pentru muncitori. Atunci era ora adevărului, câtă treabă a făcut fiecare muncitor. Vreo două săptămâni am tot umblat zilnic prin parchet la inventariere, împreună cu un om, Feduca, neam cu Hasiuc. Acela o făcea pe-a şeful, mă trimitea să măsor în cele mai neplăcute cotloane. El stătea în picioare şi doar scria în carnet. Ţin minte, era ultima zi de inventar. Feduca, ştiind că era ultima zi de muncă pentru mine înainte de a pleca la Iaşi, la facultate, a vrut să scoată untul din mine, să arate cine e domn şi cine nu. Conştient de starea de spirit al lui Feduca, am suportat cu mult stoicism acel frecuş caraghios la care m-a supus. La sfârşitul zilei, ne-am aşezat amândoi pe un buştean, eu vesel, iar el trist. Care va să zică eu o să fiu domn de atunci înainte, iar el o să se chinuie toată viaţa prin păduri! De, ce să-i faci, fiecare cu meseria lui! 

Hasiuc ăsta era şahist amator foarte talentat. Odată, dormind şi el la cabană o noapte, după ce s-a cherchelit bine, m-a pus să joc şah cu el. Aşa cherchelit cum era, cât credeţi că a fost scorul? Şase la zero, pentru el! Când a văzut că n-are cu cine juca, a dat voie să mergem la culcare. Avea el un prieten cu care juca adesea şah de la egal la egal, unul Mitică, magazioner forestier. Atunci luptele pe tabla de şah erau pe viaţă şi pe moarte. 

Era cam periculoasă meseria de maestru de parchet. Oricum o făceai, tot erau nemulţumiţi muncitorii, unora li se părea că i s-a furat din plată. Chiar se vorbiră să-l pândească pe Hasiuc, mai spre noapte, să-i tragă o bătaie soră cu moartea! De! riscul meseriei!