VERTIJ
Pete mari de tăcere. Şi spaima care se lăţeşte nepermis de mult peste fereastra dogorind în flăcările amurgului. Gol de gând. Ţipătul instant.
În spaţiul acesta incert, o imagine vie se proclamă stăpână. Un strigăt. Două. Apoi, din nou prăpăstiile vuind, ţiuind, mugind după vântul necontenit. Spectacol de frunze. Pe cearceaf, stele şi lune, puzderie. Mă culc pe boltă şi strivesc constelaţiile. Senzaţie de imponderabilitate. Aaaa...e de la sindromul vertiginos. Mă ţin de marginea patului. De aici n-am unde să cad, cel puţin.
Mi-e teamă să mă mişc în aşternut. Am rău de mişcare.
Senzaţia aceasta durează de aproape un sfert de secol. Atunci a debutat şi durează încă. Desigur, cu pauze de respiro. Nimic nu mai e sigur sub picioarele mele. Nici în privire.
Când cobor din pat, covorul se clatină. Nu ştiu ce are cu mine. Alunec. Peste tot, numai capcane.
Noroc cu pereţii care mă sprijină.
O iau cătinel, pe lângă ei, cu mâinile atingând pereţii. Pieptul îmi bubuie. Tahicardie. Tremor.
Până mă obişnuiesc, trec zeci de minute.
Am mai trecut prin astfel de clipe.
Revin între perne şi hotărăsc să nu mai cobor din tronul meu înstelat.
Cel puţin, mi-am procurat un loc liber pentru parcela de cer destinată.
Alţii şi-au cumpărat parcele pe lună. Cândva, se vor duce în week-end pe locul lor propriu şi personal, cumpărat cu bani grei şi administrat de băieţi deştepţi care-ţi vând, până şi aerul.
Good luck.
Bine că am agenda la mine. Pot să mâzgălesc câte un gând.
Mai bine zis, pete mari de tăcere. Şi ţipătul scos din rărunchi deşi ştiu sigur că nu mă aude nimeni.
19 august 2012
CEZARINA ADAMESCU
