VASILE CÂRLOVA 

Unul din ceasurile astrale ale literaturii române şi-a avut sorocul, la 4 februarie 1809, când s-a născut cel dintâi cavaler al poeziei noastre moderne, Vasile Cârlova, care, prin destinul său exemplar pentru mentalitatea unei epoci de renaştere naţională şi primenire a simţirii, de abolire a fasonului cultural fanariot, avea să fie recunoscut de generaţii succesive, de la I. Heliade Rădulescu, la Nichita Stănescu, drept un începător de nouă vibraţie, un descălecător şi desţelenitor al cuvântului, în meteorică trecere lumească.  

S-a născut la Buzău, la 4 februarie 1809 ca fiu al medelnicerului Ioniţă Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernaşi (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintaşi pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.  

După moartea timpurie a părinţilor (1816), este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăş de învăţătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învăţat limba greacă şi limba franceză. După încercări de versificare în greceşte, la stăruinţa lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română. Debutează cu o traducere după Hero şi Leandru a lui Musaios şi a poemului Zaire a lui Voltaire (1827). 

A scris Păstorul întristat' , poezie publicată în „Curierul Românesc” (la 8 mai 1830) de I.Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850 de Anton Pann). 

La 19 ani dă tiparului „Ruinurile Târgoviştei”, apărută în aceeaşi gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi intuia un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui.” În 1828 scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade Rădulescu. Faima sa literară antumă va spori prin faprul că la 30 mai 1830 revista ieşeană „Albina românească” – ghidată de literatul şi inginerul Gheorghe Asachi - reproduce poezia „Ruinurile Târgoviştei”.  

În aprilie 1830, în urma războiului ruso-turc şi a păcii de la Adrianopole, ce stabilea instituirea protectoratului ţarist asupra principatelor române, reprezentat prin guvernatorul general Pavel Kiselef, se adoptă Regulamentul Organic şi se decide formarea unor miliţii (straje ) naţionale, cu un efectiv de 4673 de oameni, în Valahia, şi 1091, în Moldova, echipaţi şi înarmaţi după modelul oştirii ruseşti. Cavaleriştii munteni, grupaţi în şase escadroane erau dotaţi cu pistoale, săbii “Zlataust”, cu lama dreaptă lungă (1,3 m.) şi lănci. Între cei care aleargă să îmbrace uniforma se aflau, observă Nicolae Iorga, printre ofiţeri şi “iuncări” (aspiranţi la gradul de ofiţer, n.m.) şi pe unii dintre principalii reprezentanţi ai tineretului înnoitor al literaturii şi al vieţii politice: în Muntenia, un Cârlova, poetul ruinelor Târgoviştei, un Grigore Alexandrescu, slăvitorul Drăgăşanilor, dar şi evocator al lui Mircea vodă ostaşul, un Nicolae Bălcescu, învietorul epopeii lui Mihai Viteazul, şi chiar, dintre cei mai tineri, Nicolae Golescu, I.C. Brătianu, iar în Moldova, poetul Hrisoverghi şi, mai ales, Mihail Kogălniceanu, aşteptând pe Alexandru Cuza. Spiritul romantic de care era însufleţit corpul de tineri ofiţeri al armatei ruseşti – de la Lermontov la Tolstoi – avusese, pe lângă curentul general de renaştere, venitţi din apus, o influenţă asupra acestei nobile stări de spirit.  

Junele poet se număra printre cei care vedeau în această armată de tip nou, cu totul diferită de arnăuţii domnilor fanarioţi, un mijloc de emancipare naţională, astfel că este între primii tineri ofiţeri care se înrolează în rândurile multvisatei miliţii naţionale alături de alţi voluntari a căror listă a fost publicată în “Curierul Românesc” din 6 iulie 1830, numărul 33, devenind, din septembrie, sublocotenent de cavalerie, în garnizoana din Craiova. Este un merit al acelei generaţii de a fi folosit cu inteligenţă “oportunităţile” oferite de protecţia rusească şi care, în ideia ofertantului , nu vizau redeşteptarea noastră naţională.  

În 1831 scrie „Marşul românilor” sau „Odă oştirei române cu ocazia înălţării steagului naţional”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în „Curierul Românesc”). 

În acelaşi an, la 18 septembrie, Vasile Cârlova a murit la Craiova în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu, iar, în numărul din 11 octombrie al Curierului ... , Heliade îi publică un necrolog în care-i deplânge dispariţia: cu mare pagubă a patrii şi a literaturi(i) rumâneşti. 

Sfârşitul lui Cârlova comportă mai multe variante, între care una, consemnată de Nicolae Ţincu, creionează o intrigă romantică: Iubita lui Cârlova se mărită cu-n altul. Aflând de aceasta, nebun de durere, veni din Craiova, unde se afla atunci în garnizoană, asistă la nunta ei, apoi imediat seîntoarse. După un drum de trei zile cu olacul, cum se făcea călătoria pe atunci, zdrobit de oboseală şi bolnav, îşi mângâie calul şi, presimţindu-şi pieirea, îl dăruieşte soldatului de ordonanţă; după trei zile, se stinge din viaţă. Vărul său, Lăcusteanu indică drept cauză a morţii una mai prozaică – fiind în lagărul Craiovii s-au bolnăvit de disinterie. Un cercetător buzoian, Petre Ştefan, în siajul creat de confesiunea de mai sus, opinează: Cârlova se îmbolnăvise de holeră, într-o aglomeraţie, balul probabil. Perioada de incubaţie a bolii este de la 3 la 14 zile, iar manifestările, cele constatate la Cârlova de Lăcusteanu. O cercetare simplă în epocă poate dovedi că poetul nu fusese deloc un caz izolat. Boala transformase ţara într-un peisaj de coşmar, secerând numai în Bucureşti200-300 de vieţi pe zi, în luna septembrie. Toate garnizoanele fuseseră mutate în corturi. Peisajul refăcea, în detalii şi mai cumplite, momentul ciumei lui Caragea.  

Recuperarea, în posteritate, a poetului nu a încetat să funcţioneze, în pofida faptului că moştenirea sa literară constă în (numai!) cinci poezii; intuiţia poetului în a depista o nouă sensibilitate şi un mod particular de comunicare a ei pot face cât o bibliotecă .  

Mihai Eminescu, în Epigonii , la un bilanţ al “scripturilor române”, îl evocă în dubla ipostază de militar şi oştean: L-ale ţării flamuri negre Cîrlova oştirea cheamă / În prezent vrăjeşte umbre din al secolilor plan. 

Poetul necuvintelor îl vede: Întemeietor nu de stat, ci de limbă Cârlova este. Geniul lui e o pricină de perpetuă tristeţe naţională. Tristeţe de a-i fi rupt destinul. Tristeţe de a fi plecat din sânul naţiunii, limbii şi vorbirii româneşti, cel mai apt de a vorbi vorbirea ţării. Cinci flori ne-a lăsat şi un miliard de absenţe. Acesta era Domnul. El era singurul căruia i-am spus noi toţi Dumneavoastră. Când a plecat noi nu eram născuţi. Ne naştem greu în vorbire pentru că el, grăbitul, a plecat. Cum era Cârlova? Trebuie că era ca şi Shakespeare. Ce este mai frumos în vorbirea noastră, trebuie că ar fi spus Cârlova. Bărbat tânăr, băiat suav, ofiţer.  

George Baciu