VARIAŢIUNI PENTRU PLAN, VIOARĂ ŞI VIOLONCEL
PE O TEMĂ ORIGINALĂ
Povestire onirică de Al.Florin ŢENE
Eram cu nepoţica, zglobie şi drăgălaşă, Catinca, la
concert. Aşezaţi in primele randuri, pe scaunele pluşate, de
culoarea bordoului, ascultam cu atenţie „Variaţiuni pentru pian,
vioară şi violoncel pe o temă originală”, op. 44, de Beethoven.
Liniştea din sală accentua mult tactul pe care nepoţica il
bătea pe marginea scaunului. I-am prins manuţa in palmă şi ii
simţeam nerăbdarea in degeţele. Dincolo de Catincuţa, erau două
scaune goale cand a inceput concertul. Privind prin
semiobscuritatea sălii, am văzut că erau ocupate de două
persoane. Un copil imbrăcat ciudat şi un bărbat cu cap olimpian şi
părul valvoi. Şi acesta purta o imbrăcăminte de acum două secole,
aşa cum văzusem in unele filme, la televizor.
Cand ultimele acorduri ale pianului se stinseră şi lumina
de la candelabrele sălii s-au aprins, anunţand pauza, cele două
persoane ciudate au dispărut aşa cum apăruseră.
– Hai, să ieşim puţin la aer, i-am zis nepoatei.
Aceasta o luase, deja, inainte printre scaune, spre ieşire.
Gandul nu-mi dădea pace. „Cine erau acele ciudate
persoane care păreau ieşite dintr-un film de epocă, sau chiar dintro
„notă muzicală?”.
Stand pe scările de marmură ale Filarmonicii, langă mine
au reapărut, parcă venite din pămant, mai degrabă din
inefabilitatea văzduhului, sau poate chiar din notele muzicale pe
care le fredona nepoţica.
– Au cantat bine interpreţii. Insă pianistul trebuia să
lovească mai puternic clapele, mi se adresă persoana cu capul
olimpian.
– Totuşi, imi dăduseră lacrimile ascultand oratoriul
„Christos pe Muntele Măslinilor”.
Catinca mă ţinea strans de mană şi privea cu neincredere
la bărbatul din faţa mea şi la băiatul cu pantaloni bufanţi şi ciorapi
albi de langă acesta.
– „Nu vă uscaţi, plansete ale dragostei veşnice! Ah!
Numai ochilor pe jumătate uzi lumea le pare pustie, moartă!”
– Aveţi dreptate! Dar cuvintele acestea, parcă, le-a spus
Bettina von Arnim, spunand că le-a zis maestrul Beethoven.
– Cam aşa a zis...
Discuţia ne-a fost intreruptă de Catinca, ce il trăgea de
coada cu fundiţă albastră a băiatului.
– Domnişoară, lăsaţi băiatul. Este nepotul meu Karl,
dinspre frate. Eu ii sunt tutore...
Catinca se lipi de mine, strangandu-mă de mană.
– Sunt foarte supărat pe negustorii de mu-zică. Mi-au
numerotat anapoda lucrările, deformandu-le. Le-au numerotat
după fantezia lor. Molo a gravat „Trio-ul cu variaţii in mi bemol
major”, dandu-i numărul opus 82, cand acest număr era al celor
patru „Lied”-uri, pe care le-aţi ascultat, iar variaţiunile au un
număr mult anterior. Este o potlogărie grosolană. Acum toate sunt
cunoscute pe dos”.
Tăceam şi-l priveam cu suspiciune pe acest ciudat om,
venit parcă din istorie. Mie să mi se intample acest lucru!?
Imposibil. Doar sunt cu picioarele pe pămant. Privesc la faţada
Filarmonicii, privesc la automobilele ce trec pe bulevard. Nu
visez. Sunt treaz şi mă aflu in pauza unui concert din oraşul
nostru.
– Vă spuneam că „Variaţiunile pe o temă originală, op.
44” au fost compuse in 1801 şi au apărut, in 1804, la Hofmeister
şi Kuhnel.
O strang de manută pe nepoţică. Ii simt neliniştea. Nu
visez.
– Să intrăm, bunule! Priveşte, intră toată lumea...
Cand mă uit, persoanele ciudate dispăruseră. Poate
impinse de şuvoiul de oameni sunt inainte, deja, in sală. Le-am
văzut decum am intrat; erau pe cele două scaune. Dar, cand ne-am
apropiat, dispăruseră. Parcă au fost absorbite de acordurile
pianului, aşa cum face un aspirator cu bucăţelele de hartie rupte
de nepoţică.
Catinca s-a aşeza. Pe scaunul meu se afla o carte de vizită.
In semiobscuritatea sălii am citit-o: „ BEETHOVEN –
compozitor – Viena”.
Nu se poate, mi-am spus. E o farsă.
45
In clipa in care a inceput partea a doua a concertului, l-am
văzut, zambindu-mi, in faţa pianului cu coadă, pe scenă.
„Simfonia a IX-a” se revărsa peste noi ca un torent. In
tăcerea desăvarşită a sălii, am văzut-o pe Catincuţa discutand in
şoaptă cu băieţelul acela ciudat. In secunda următoare, am simţit
că oameni şi sunete, sunete şi obiecte se contopesc intr-un efluviu,
ce ne absoarbe spre cupola sălii, deschisă spre cerul instelat.
Al.Florin ŢENE
