Căutăm timpi pierduţi pentru a recupera din viaţă sau pentru a înţelege fericirea? Firescul îşi găseşte loc în dorinţă. Să ne întrebăm unde-i realitatea? În libertate. E adevărat că nu e nimic deosebit între vechea şi noua avangardă. Abdicăm în faţa libertăţii folosind cuvântul. Ne înfăşurăm în gânduri şi culori. De ce răul devine o tendinţă firească? Aşez deoparte laitmotivul multor tragedii pentru că simt piciorul în gol, în mijlocul lumii. 

Am admirat întotdeauna calmul cerşetorilor. Graţia privitului merită aplauze. Indiferenţa în faţa mizeriei merită un premiu de consolare. 

Aştepţi să vină timpul tău. Priveşti tâmpit în faţa cerului căutând să te încarci pozitiv cu fiorii frumosului. Trec ore. Trec visele. Devin icnetele rănilor. Noi chemăm cuvântul şi boala. Acceptăm inconştienţi nădejdea totalului, cuminţi ca în faţa unei icoane. 

Nu suntem înţelepţi pentru că nu cântărim înainte de-a da soluţii şi nici măcar nu gândim. Măcar am ajuns la o concluzie. Ne arde paralelismul mizeriei. 

Capcanele le facem noi. 

Întindem mâna pretutindeni după cuvinte. 

Cel care are nevoie de oameni, merge desculţ în zăpadă şi-şi linge rănile singur. 

Celui singur, libertatea pare un chin. Fiecare anotimp are parfumul său şi fiecare om are aripa sa. Culorile, caută după miros perechea. Epoca Kaliyuga a rămas un dar de neatins. Cine are puterea de-a păstra dharma fără a călca pe cioburi?