Povestire onirică de Al.Florin ŢENE
UNDA VERDE A RADIOULUI DE-ACASĂ
De cate ori călătoresc prin imprejurimile oraşului in care
locuiesc, mă cuprinde un dor inefabil, aşa cum pe mulţi ii apucă
dorul ierbii de acasă. Dorul meu este altfel, este ceva care te
invăluie din toate părţile, pune stăpanire pe toate simţurile, cu
toate că nu-l vezi, nu-l auzi. Vorba aceea: nu are miros, este
incolor şi inodor. Dar, totuşi, are o culoare care nu există in
spectrul solar. O culoare pe care, convenţional, am denumit-o
verde, dar nu este verdele cunoscut, nici cel catifelat. Este
culoarea sunetului, atinsă, uneori, numai de Beethoven.
Un astfel de sentiment l-am avut, prima dată, intr-o seară
in renumita pădure de la Baciu, cand toate undele radiofonice, pe
toate lungimile, mă inconjuraseră cu acea culoare de care
vorbeam. Şi, dintr-odată, m-am simţit atras intr-o palnie, intr-un
vartej cald şi binefăcător, la fel ca un somn dulce...
– Domnule Florin, dumneata cazi in utopie! – am auzit o
voce venind dinspre umbra de langă mine.
– Cine eşti? – l-am intrebat surprins şi puţin speriat, mai
ales că soarele fusese inghiţit de dealurile din apropiere şi
inserarea işi aruncase vălul străveziu-albastru peste pădure.
– Cum să mă cunoşti?! Doar văd că trăieşti „Sfarşitul
utopiei”.–
Aaa... eşti Marcuse. Mă bucur să vă cunosc.
I-am intins mana, dar surprins a văzut că de la cot pană in
varful degetelor nu o mai vedeam. Insă i-am simţit stransoarea.
Imediat cum a retras-o, din nou şi-a recăpătat conturul. Era ca şi
cum de la cot in jos mana mea devenise invizibilă. Dar fără să-si
piardă simţurile. Dumneata eşti cel cu teoria că tot ce pune astăzi
lumea in mişcare trebuie conceput in viitor cu semnul minus.
Apoi, pe nesimţite, m-am trezit intr-o cutie mare cu triode,
condensatoare fixe şi unul variabil, cu plăcuţe din aluminiu, cu
multe sarme, bobine şi un difuzor. Mergeam printre ele ca printr-o
uzină. Difuzorul răspandea acea culoare verde-catifelată, sau cum
să-i zic?! O culoare de această natură, care scotea sunete ce mă
inălţau peste pădure, peste dealul pe care mă aflam. Simţeam că
alături se mai află cineva. Nu mai era Marcuse... Era un alt
necunoscut, sau poate il cunoşteam, dar nu ştiam de unde să-l
iau...
– Ce nu mă cunoşti, domnule autor de utopii!? Eu sunt
Skinner, ştii dumneata care...
– Da, cel care nu acceptă merite pentru lucrări comandate
sau care rezultă din orice intăriri pozitive.
– Vezi, ai venit de-acasă! Dar l-ai uitat pe prietenul nostru
comun, La Rocheucauld, care tot iţi spunea şi nu inţelegeai că
”Nici un om nu merită să fie preţuit pentru bunătate pană cand nu
re tăria de caracter de a fi rău. Orice altă bunătate nu este decat
indolenţă sau neputinţă”.
– Domnule Skinner, ştiu că dumneata a semnalat un
paradox. „Deşi aliate, literatura demnităţii contrazice pe aceea a
libertăţii, in sensul că răsplăteşte pe cei ce infrang condiţii
adverse.”
– Hei! Unde ai dispărut?! Rămăsesem singur intr-o uzină
de fabricat sunete.
Parcă era un vant solar. Ştiam că vantul solar este un
curent continuu de particule ce se deplasează in spaţiu cu viteze
cuprinse intre 300 şi 1.200 km/sec. Să fi fost luate in acea palnie
de vantul acesta?!
De undeva, un glas imi şoptea: „Ştiinţa nu este timidă;
este imaginativă; consumă mai multă fantezie decat poezia şi mai
mult curaj decat o şarjă de cavalerie”.
Era tarziu şi mă intorceam cu dorul de necuprins al undei
radioului de-acasă, după ce imprevizibilul mă scuipase ca pe o
măsea stricată prin palnia imponderabilităţii in care căzusem.
Al.Florin Ţene
