Plutesc pe gânduri, în tăcere trec  

convoaiele de morţi ale durerii.  

Privesc din poarta lumii mele  

un cer fără de stele.  

E frig, mi-e rece, sunt cuvinte  

îmi zic, fie o părere?  

Stau toate mute, reci, de-a valma  

fără noimă-n convoaie plumbuite.  

Pot oare ele să nu-nvie ?  

Smulse din carnea rece  

ce încă era trup.  

Din poarta lumii mele  

ocean de vis acum zăresc  

mesaje cum sporovăiesc  

de spuma valurilor prinse  

rămase fără urmă.  

Era ea frica venea să le susţină.  

Din jocul lor eu îmi doresc, nimic.  

Din poarta unei vieţi de negăsit,  

e timpul, e trecut, e totul amintire  

prinsă în spuma valului pierdut.  

Convoiul de cuvinte rămase fără glas  

se-ndreaptă în pustiu,  

în gol fără de urmă.  

Sunt peşterile minţii trecătoare  

privite cu dispreţ de ochiul vieţii  

ce parcă le împinge pe trepte adânci  

săpate în prăpăstii ce înghit convoaie.  

E totul mut şi urme necălcate, în abis  

- Lumină!  

Un simplu martor incomod  

mă socoteş-te soarta.