Plutesc pe gânduri
în tăcere trec
convoaiele morții
ale durerii
privesc din poarta lumii mele
un cer fără de stele
e frig
mi-e rece
sunt cuvinte
îmi zic
fie o părere
stau toate mute
reci
de-a valma
fără noimă-n convoaie plumbuite
pot oare ele să nu învie
smulse din carnea rece
ce încă era trup
din poarta lumii mele
ocean de vis
acum zăresc
mesaje cum sporovăiesc
de spuma valurilor prinse
rămase fără urmă
e frica
venea să le susțină
din jocul lor eu
ce să-mi doresc
nimic
din poarta unei vieți de negăsit
e timpul
e trecut
e totul amintire
prinsă în spuma valului pierdut
convoiul de cuvinte rămase fără glas
se îndreaptă în pustiu
în gol
fără de urmă
sunt peșterile minții trecătoare
privite cu dispreț de ochiul vieții
ce parcă le împinge pe trepte adânci
săpate în prăpăstii ce înghit convoaie
e totul mut și urme necălcate
în abis
dincolo
Lumină
un simplu martor incomod
mă socotește soarta.
