UN GEST DE GENEROZITATE SUPREMĂ  

-crochiu-  

Am constatat în ultimii ani în special, că principalul motiv de neînţelegere şi supărare între oameni este faptul că nu au timp. E destul de frustrant să aştepţi pe cineva care veşnic îşi amână venirea până când te saturi şi contramandezi.  

Se întâmplă frecvent. Oricât de binevoitor ai fi, tot nu reuşeşti să ajungi să rezolvi o problemă importantă şi de aici se iscă toate neplăcerile. Eşti cotat drept neserios, fără cuvânt, nepăsător şi după câteva isprăvi de genul acesta, se întâmplă să ţi se trântească uşa în nas.  

De ce oamenii se plâng necontenit că nu au timp? De ce nu mai reuşesc să-şi onoreze cuvântul, interesele, afacerile?  

S-a diminuat timpul într-atât?  

S-a schimbat dimensiunea secundei?  

Au intrat la apă minutele, orele, săptămânile, anii?  

Nu. Ele-s tot la fel. Noi ne-am schimbat, trăim trepidant, sufocant, stresant, în pripă. Sau, într-o continuă stare de urgenţă. Ori stare de necesitate care presupune griji, pregătire febrilă, lucruri făcute de mântuială.  

Poate că ar trebui să ne reconsiderăm priorităţile, prieteniile, cercul de interese.  

Dacă nu ai timp pentru tine, fără îndoială că nu vei avea nici pentru ceilalţi. Vei fi mereu în criză, un om chinuit, stresat, pus pe fugă.  

Aş vrea să întâlnesc o persoană care să aibă timp berechet pentru toate. Şi în special pentru mine. Să nu se grăbească altundeva. Să nu fie constrâns de secunde. Să-mi dăruiască mii de clipe, fără să le socotească, mereu cu ochii pe ceas, crispat, preocupat, cu ochii pe uşă. Atunci i-aş dărui şi eu anotimpurile mele de aur, avuţiile neştiute şi nedăruite pentru că nu s-a găsit un destinatar vrednic. I le-aş pune la picioare, fără nici un fel de rezerve.  

Să-ţi dăruieşti timpul – iată ce gest suprem de generozitate! E o dovadă grozavă de prietenie, devoţiune şi de iubire.  

Scuza timpului insuficient este pe primul loc în relaţiile dintre oameni. Şi uneori sună atât de penibil.  

N-avem timp să trăim, să iubim, să muncim, să ne distrăm, să ne dăruim, să creăm, să ne întîlnim cu cineva, n-avem timp de nimic. Nici pentru moarte nu se găseşte timpul prielnic.  

Păi, atunci, pentru ce?  

Sau, „pe ce te bazezi?” cum ar fi spus Moncher din Siliştea-Gumeşti, „cel mai iubit dintre pământeni”.  

Eu deja am început să fac alergie la această frază, aruncată fugar, peste umăr, de cineva care vrea să scape de responsabilităţi.  

Pentru că, nu-i aşa, Timpul e singurul reper în viaţa noastră. Singurul de care dispunem în călătoria noastră spre veşnicie. Şi, de cum îl foloseşti, vei da seamă odată şi odată, la Marea Judecată.  

13 decembrie 2012  

Ziua în care Nichita a murit în picioare