nu ai luminile deşirate în fereastra
deschisă înaintea ultimului vânt
pentru că nu ai învăţat să te naşti
dintr-o singură respiraţie
în lumea ta plouă cu trupuri timide
te port între coaste
ca o inimă târzie
peste care atârnă sărutul
unui singur anotimp de pământ
ţi-aş smulge mizeria care îţi apasă liniştea
direct din burta nou-născuţilor
uitaţi în urlet
şi nu m-aş opri vreodată din râs
amuzant este
că nu ţi-am auzit niciodată geamătul mâinilor
care adăposteau toate fugile mele
nici umbra care murea lângă un perete
iubito
dacă chiar îţi doreşti
mi-ai putea modela chipul
iar eu promit solemn să nu îţi zăresc degetele
din care s-au născut mame tinere
promit
să îmi cos buzele unele de altele
şi să-mi dăruiesc ochiul
celui dintâi necunoscut
promit
să mor mai puţin de data asta
