23 spre 24 decembrie  

Prin troiene şi nămeţi,
Merg copii la colindeţi.
Cete de băieţi şi fete,
Să colinde pe-ndelete...
Cu trăistuţele pe spate,
Să le umple cu de toate,
Mere,nuci şi covrigi buni
C-aşa-i datina la români.  

Abia aşteptam vacanţa de iarnă... Cea mai mare bucurie era să mergem cu colindeţele...Aşa se face că, de cu ziuă, îmi pregăteam traista şi un ciomag cu care să mă apăr de câinii, din curţile oamenilor care nu doreau colindătorii, lăsându-i slobozi pe uliţă. Toţi cei din ceata de colindători aveau traistă şi ciomag.  

U Pe 23 decembrie, de cum se lăsa înserarea, plecam cu colindeţele ( cu colinda). Oamenii lăsau porţile deschise, legau câinii, şi ne aşteptau cu nerăbdare şi bucurie. Ei considerau colindul copiilor ca pe ceva magic, ce aducea binecuvântarea gospodăriei şi a gospodarilor, sporul în casă, rodnicia ogoarelor, pacea şi tihna bătrâneţii.
Noi ne apropiam de geamul luminat şi cântam:
Lămâiţă portocală,  

Noi suntem copii de şcoală  

Şi-am pornit a colinda,  

Pe la case a ura,  

Maica Domnului ne-ajută  

La covrigi şi la nuci multe.  

Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi?  

La anul şi la mulţi ani!  

Oamenii ne dădeau colindeţe, covrigi, mere sau nuci, abia mai căram traista prin nămeţi, mai mult o târam de grea ce era...
Eram o copilă firavă dar inimoasă, mergeam la urat în ceata copiilor mari, nu acceptam să merg cu cei mici şi plângăcioşi.
Afară era ger, troienele erau mari, pe uliţe ne lătrau câinii, ciomegele fiind foarte preţioase. În plus, le mai foloseam şi ca bastoane pe nămeţii care, pe alocuri, erau înalţi cât casa.  

24/25 decembrie- Ajunul Crăciunului şi Crăciunul.  

În seara de 24 decembrie, şi în ziua de Crăciun, băieţii mergeau cu steaua, fetele neavând voie să meargă. Era o regulă pe care o respectam. Vorbesc despre obiceiurile şi tradiţiile din satul meu natal, localitatea Purani, jud.Teleorman, folosind regionalismele.  

Pe noi, fetele, mămica ne învăţase o poezie din care mai reţin, doar câteva versuri:
”Afară ninge liniştit,  

În casă arde focul  

Iar noi pe lângă mama  

De mult uitarăm jocul”...  

Recitam această poezie când bunicul ne împărţea darurile, pe care “moşul” le lăsase pe pragul casei.  

Ne bucuram când bunicul scotea, din “tăgârţă”, nuci, mere, gutui, fructe rare în zona noastră de câmpie. Dar el avea prieteni mocani care veneau, toamna târziu, de la munte , şi-l aprovizionau cu fructe. Mocanii mai aduceau şi prune afumate. Îmi reamintesc şi acum tăbliţa albastră, prinsă la căruţele lor, pe care scria: „Topoloveni”.  

Gânduri în ajunul Crăciunului  

În Constanţa e o atmosferă de basm, pomii sunt îmbrăcaţi în straie argintii de chiciură. Lipseşte moş Crăciun dar i se aud clopoţeii în zare... La geamul meu a poposit un pescăruş. Mă priveşte printre jaluzele. Îl iau ca pe un semn bun şi ca pe o veste venită din ceruri...
În “dicţionarul de simboluri”, după un mit al indienilor din Columbia Britanică, pescăruşul era, la începuturi, stăpânul luminii zilei pe care o păzea cu străşnicie. Acelaşi mit povesteşte despre expediţia organizată de Corb în ţara peştilor, la bordul bărcii pescăruşului (barca de lumină) pentru a cuceri focul.  

Sursa: Dicţionar de simboluri.